Când plouă
peste râu
cu apă
de izvor,
plouă cu
nemurire
și cu
tăceri nespuse,
plouă cu
nori ce-și plâng
în
palme al lor dor,
plouă cu
nopți
și zile
și oameni
fără vise.
Când plouă
peste lacuri
cu
lacrimile mele,
când plouă
peste mări
cu
lacrimile noastre,
este că-n
nouri luna
nu se
mai vede-n stele
și că
noi,
omenirea,
ne-am
răsădit în glastre.
Când plouă
peste mine
cu nori
și cu
zăpadă,
când plouă
peste tine
cu
grindină și flori,
este pentru
că-n noi,
soarele
vrea să vadă,
dacă ne-om
fi vreodată
un
răsărit de zori.
Silvia Urlih - 26.05.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu