M-am
întrebat de sute de ori : unde e locul meu… unde m-am născut, sau acolo unde
îmi simt rădăcinile.
Ai avut
vreodată curajul să lași totul în urmă și să pleci ? Să pleci în lume, fără nimic… fără bani, fără
nici un scop precis. Să pleci și să-ți afli rădăcinile. Ți-ai dat vreodată frâu
liber simțirilor ? Cunoști sentimentul de libertate ? Ai vorbit vreodată cu soarele, cu marea, cu
muntele, cu pădurea, cu râul ?! Nu e ușor să te gândești că ai putea să faci
pasul, dar mai ales, nu e ușor de pus în practică. Nu e ușor să fii înțeles de
cei din jur, dar mai ales de cei dragi ție. Lumea te judecă… nu are timp să-ți
cunoască și să-ți simtă zbaterile sufletului.
Nu e ușor să te faci înțeles. Ești judecat… ești bănuit de fapte mizere
pe care nu le-ai făcut. Ești bănuit că fugi de cineva sau de ceva . Nimeni nu
va înțelege vreodată că cineva ar fi în stare să renunțe la un trai confortabil,
pentru a alege nesiguranța zilei de mâine. Nimeni nu va alege nesiguranța în
defavoarea siguranței. Cel care a fost în stare să renunțe la un trai sigur și
decent, înseamnă că „i-a ajuns cuțitul la os”. Nimeni nu te va înțelege. Întrebarea
mea este: ai nevoie de înțelegerea cuiva ?! Ai nevoie de confirmări sau infirmări,
atunci când ești pus în situația de a alege viața sau moartea ? Ce alegi ?
Normal că ALEGI SĂ TRĂIEȘTI… ORIUNDE, DAR,… DOAR SĂ TRĂIEȘTI.
EU, am
plecat. Nu știam de ce anume mă voi lovi, ce-mi va provoca dureri…alte dureri,
dar, AM ALES. Am ales să las viața să mă lovească din toate părțile, așa cum
vrea ea, sau poate așa cum meritam. Am ales să experimentez și alt fel de
dureri, de suferințe. Am ales să înțeleg de ce mă doare, de ce sunt neputincioasă,
de ce ceea ce trăiam nu era viața pe care mi-o doream. Am ales să las durerile
să mă apese, să le simt doar eu.
Am înțeles
la un moment dat, înainte de a alege să plec din casa și avutul meu, că
suferința mea neînțeleasă, îi apasă și le provoacă dureri celor dragi mie. Am
înțeles că zbaterile mele îi oprește din zbor pe copii mei…. fiul, soția și
poate, copii lui. Nu am vrut și nu vreau să le fiu piedică.
Mi-am dat
voie să zbor, mi-am dat voie să simt aerul, vântul, soarele, muntele, pădurea.
Am lăsat trecutul și toate realizările undeva în spatele unei uși pe care am
încuiat-o… cu lacrimi. Râuri de lacrimi am zidit în fața ușii pe care am
închis-o.
Te întrebi
dacă voi mai sparge râul ? Acum, azi, aici, spun răspicat că nu voi mai
întoarce capul la ce a fost. Voi privi doar înainte. Mă voi strădui să pășesc
sigur și apăsat pe drumul sau aleea , sau cărăruia , pe care Divinul mi-o va
pune sub tălpi. Știu, acum spui că nu judec, că tot ce spun e aberant. Nu, nu
aberez. Am ales să zbor peste TOT ce-mi va fi stavilă… am ales să zbor peste
prejudecățile oamenilor. Am ales să TRĂIESC, să simt, să experimentez.. Am ales
să-mi urmez glasul sufletului. Un suflet care s-a zbătut să reziste intemperiilor
vieții.
Știu că
undeva mă așteaptă „acasă” al meu. Trebuie să fie… undeva sunt așteptată. Undeva,
în marele univers, mă așteaptă un alt „ acasă”. Am ales să mă las condusă de simțire și
nu de gândire, de logică. Dacă până la stingerea lumânării vieții mele nu voi
găsi locul unde să mă simt „acasă”, m-am înșelat… iar voi să nu faceți niciodată
pasul de a vă da voie să simțiți. Dacă voi găsi acel „acasă”, plecați în număr
cât mai mare spre rădăcinile din pământul vostru ! Aveți CURAJUL să lăsați picătura
sufletului pe șevaletul vieții voastre !
ȘI DACĂ TIMPUL MEU…
Și dacă
timpu-mi bate-n geam
și-mi spune
că-i târziu,
eu nu-l aud,
căci timpul meu
cu mine-a pus
pariu.
Și dacă
ora-mi bate-n ușă
și-mi spune
să-i deschid,
eu n-o aud
că-s ocupată
cu timpul meu
perfid.
Și dacă
clipa îmi zâmbește
de dincolo
de geam,
eu mă ridic pe vârf
de munte
și-i spun
că timp mai am.
Și dacă
ceasul meu mă cheamă
cu ticăit
tocit,
eu nu am timp
să îl aud
căci timpu-i
adormit.
Și dacă
azi întineresc
cu timpul meu
în palmă,
eu știu
că timpul meu mă cheamă
spre timpul meu
din toamnă.
IA-ȚI CRUCEA ÎN BRAȚE !
Mintea-mi spune să mă culc,
să rămân
înmarmorată ,
sufletul
îmi bate-n suflet
trează să rămân,
mintea-mi spune că ajunge …
calea că-i bătută toată,
sufletul
strigă la suflet
sufletu-mi
să-l mân.
Minte, suflet,
suflet, minte,
lupta-n mine se pornește,
liniștea ce mi-o doresc
parcă
fuge iară ,
plânge, râde,
râde, plânge,
trupu-mi zvârcolește,
floarea vieții
iar îmi spune să fiu
primăvară.
Mintea-mi spune că ajunge,
timpul meu
c-a asfințit,
sufletul
refuză ora ,
clipa marmorată,
vremea
strigă către mine :
„ n-ai timp de murit !
ia-ți în brațe crucea iară,
n-o uita…
uitată ”
IARTĂ-ȚI SUFLETUL
Omule ce stai pe clipă
și-ai uitat flacăra
stinsă,
caută în tivul vieții,
caută în buzunar ,
nu lăsa uitată-n timp
vremea ta încă
neninsă,
pune mâna pe clepsidră
și fă-o amnar !
Stai de veghe-n lumânare,
lângă sufletu-ți
pustiu,
sau…
apasă pe clapetă,
aprinde lumina,
nu-ți mai spune :
„ nu-i de mine… acum e târziu”,
lasă-ți sufletul să zburde,
udă-i rădăcina !
Ține-ți sufletul în palme,
rupe-i lațul
ce îl strânge,
și dezleagă nod cu nod
noduri
strâns legate,
pune-i ochi
și fă-l lumină,
toarnă-i os și sânge,
iartă-ți sufletul ce-a strâns
tristeți
înrămate.
IAR AI UITAT DE RUGĂCIUNE ?!
Te-ai întrebat
de mii de ori,
de ce rana nu doare,
de ce pui fluturii pe ea,
dar…
uite sângerează,
o vezi cum plânge de sub os,
nu cere
îndurare,
se chinuie pielea să-și coasă,
n-o doare
nu cedează.
Privești
spre rana ce-ți zâmbește,
deși arde
sub jar,
încerci cu flori
s-o peticești,
să-ți fie iară bine,
zile și nopți i te dedici,
dar…
totu-i în zadar,
ea stă acolo sub umbrar,
căci inima o ține.
Simți
trupul că se scurge-n gol,
nu sângerezi
când tai,
chemi fluturii să-ți vină-n palme,
la rană
să îi pui,
rana
îți strigă de sub piele :
hei, trupule, ia stai !
iar ai uitat de rugăciune ?
e vremea să o spui? !
Fragment din cartea „ Giulgiul iubirii ”- Silvia Urlih
