Scrisoare către tine - Silvia Urlih

Draga mea, știu că ești tristă, știu că nu te mai regăsești printre meandrele gândurilor, știu că ai obosit și că nu te mai vrei, nu mai vrei să duci viața de până acum. Știu, știu toate astea pentru că am trecut peste ele. Ești bolnavă. Ai atras către tine boala secolului, boala care îi macină pe toți cei sensibili, cei care nu mai acceptă să poarte masca urâțeniei. Vrei libertate, vrei să redevii tu însăți, tu cea care erai până acum… douăzeci, treizeci de ani. Știu că ți-e greu să lupți cu tine, cu tine însăți și cu durerile tale.

Te întreb eu acum, ce te doare mai tare ?! Rănile sufletești, sau boala ?! Ai să-mi răspunzi : și una și cealaltă, dar mai ales boala, cancerul acesta, care mă sperie de moarte.

Eu, draga mea, îți răspund că te înșeli. Nu boala, nu frica de moarte te sperie, ci frica de singurătate. Ți-e frică să iei o decizie care să-ți redea libertatea. Libertatea de exprimare, libertatea de mișcare, libertatea de a fi tu însăți. Ți-e frică să-i spui că nu mai accepți să joci rolul pe care ți l-ai asumat. Rolul nevestei bune, blânde, frumoase, deștepte, istețe, descurcărețe. Nu mai vrei să-i fii doar un blazon cu care să se mândrească pe la petrecerile cu ștaif pe unde te scoate. Nu mai vrei să-i fii proprietate, doar pentru faptul că-i porți numele. Vrei să fii tu însăți, vrei să arunci masca femeii nevoite să joace rolul soției împlinite. Vrei afecțiune, vrei un cuvânt de îmbărbătare. Vrei să te ia în brațe și să-ți spună doar atât „TE IUBESC așa cum ești”.

De când te știi, ai tânjit după afecțiune. De când te știi, ți-ai dorit ceva și nu înțelegeai ce anume. Acum  ai conștientizat acest lucru. Credeai că viața e asta, e ceea ce trăiești și ai fost învățată, educată , să trăiești.

Ai fost și ești soție, ai fost și ești mamă. Ai crescut copii, acum sunt la casa lor. Toată afecțiune care ți-a lipsit, ai dăruit-o copiilor. Doar că… uite că și copii au crescut, sunt la casa lor, iar tu… tu ai rămas singură în ditamai casa. Te simți inutilă, te simți părăsită.

Acum începi să conștientizezi că nu mai poți. Sufletul avea nevoie de odihnă. Ai ales să evadezi puțin din cotidian. Ai ales să-i testezi pe cei din jur, vrei să afli cui îi e milă de tine.

Draga mea, tu nu de mila cuiva ai nevoie, ci de afecțiune, de respect .

Îți dau un sfat. Renunță la boală. Arunc-o dincolo de tine, acolo, în groapa de reciclare a universului. Alege să trăiești așa cum îți dorești. Faptul că te plângi, că ceri celor din jurul tău să te înțeleagă doar pentru faptul că ai cancer, faptul că te lamentezi, nu va atrage pe nimeni lângă tine. Nu vei face altceva decât să-i gonești pe toți de lângă tine. Oamenii sunt sătui de bolile lor, de neîmplinirile lor. Vor să se înconjoare de oameni sănătoși, plini de viață, veseli. Sunt sătui de tristețile lor. Respectul nu se capătă cerșind mila nimănui.

Cât despre copii… trebuie să conștientizezi că, așa cum tu ai ales să-ți vezi de viața ta, tot la fel și ei trebuie să-și vadă de a lor. Nu te mai ține ancorată în faptul că le ești indisponibilă. Ei se pot descurca și singuri. Îi vei ajuta mult mai mult dacă ești sănătoasă, dacă nu le ceri să-și rupă din timpul lor pentru a se concentra pe tine. Nu fi egoistă. Tu nu ai oferit iubire și dragoste pentru a fi acum răsplătită. Nu-i chinui pe cei dragi ție. Alege să fii sănătoasă ! Alege să fii iubită pentru tenacitatea cu care ai depășit lupta cu cancerul !

Singura care te poate ajuta ești doar tu… tu și Dumnezeul tău. Caută-L, găsește-L, primește-L în casa sufletului tău și mergi mai departe, pentru că încă nu e timpul să te întorci „acasă”

Să nu mă judeci prea aspru…

Cu drag, eu !

PARIU CU VIAȚA

Și vine iară noaptea

și iar uit ca să dorm,

iar somnul meu se ceartă

cu mine

pentr-un gând,

mi-aruncă stropi de ziuă ,

de gânduri să n-adorm

și parc-ar vrea

privirea

s-o vadă iar plângând.

Cu noaptea lângă mine

încep din nou să scriu,

cu sufletul

ce-mi este

o pană fermecată,

scriu spovedanii triste

cu viața fac pariu,

pe care însă vreau

să-l mai câștig

o dată.

Pariul meu cu viața

cu jocul de-a ruleta,

este un plâns

și-un râs

e scris

sau e  hazard,

voi trage cartea mare

voi trece iar ștacheta,

și voi dansa cu viața

căci lacrima

o ard.

NU VREAU SĂ VEZI

Vioara cântă în tăcere

cântecul mut

al unei doamne,

ce a dorit să-i fie plină

cu toamnă

frunzele din toamne.

La ușa ta a pus covor

sufletul ei,

dar l-ai călcat…

i-ai stors iubirea din izvor

când ai gonit-o…

și-a plecat.
Tu mi-ai cerut să te iubesc ,

cuvântul tău

chiar de-a durut ,
mi-ai dat speranța să zăresc,

să cred în noi ….

și am crezut.
Mă doare-acum singurătatea

în drumul greu

ce l-am făcut,
tu vrei să răsfoiești iar cartea,

în care doar eu

am crezut.
Mă doare timpul meu

și vrerea,

mă doare

sufletul și-ți spun,
că-i prea strivit

și n-am puterea ,

să pot să-l iau ,

să-l mai adun.
Încerc să pun balsam de lacrimi

să nu mai doară

ce-ai ciobit…..
să uit de tot ,

să uit de patimi …

să nu mai calci

pe ce-am zidit.
De ce–ai ales să îmi frângi zborul?

de ce-ai stricat

ce-a fost curat ?

eu am rămas pe drum cu dorul,

singurătate

și oftat .
Rog vântul sufletu-mi să-l ducă

în colț uitat

să-l piardă-n lume,
să nu mai știu pe unde -apucă,

să nu mai poată

să-l adune.

Nu vreau să vezi cum cad și mor,

să nu văd

ce-am lăsat în urmă,

singură-mi este mai ușor,

cântul viorii

când se curmă.

Nu vreau să vezi

cum ploaia spală

cu frunze

dansul trist al toamnei,

acoperind cu poleială,

ultimul cântec trist….

al doamnei.

Azi liliacul a-nflorit în zori,

dar destinul nostru…

s-a-mpiedicat de nori.

DE N-AȘ FI CĂZUT

De n-aș fi căzut

din ram,

frunză galbenă uscată,

n-aș simți

pământul reavăn,

iarba verde,

mătăsoasă,

n-aș simți

mierea din floare,

n-aș vedea palma crăpată,

        nu aș ști       

cum e să fii,

haină veche,

dar aleasă.

De n-aș fi căzut

din munți,

nu aș fi simțit câmpia,

lanul

nu l-aș secera,

pâinii,

gustul nu i-aș ști,

masa

mi-ar fi fost săracă,

nu aș ști unde mi-e glia,

aș fi

ziuă fără soare,

noapte

fără lună-aș fi.

De n-aș fi căzut

în boală,

n-aș fi fost cu Dumnezeu,

de n-aș fi gustat

amarul,

dulcele

nu l-aș simți,

pribegia mi-ar fi fost drumul vieții

cel

mai

greu,

rădăcina mi-ar fi plumb,

până când,

aș adormi.

CHIAR DACĂ…..

Chiar dacă

norii te umbresc înnegurându-ți viața,

privește-n suflet

și zâmbește,

nu te lăsa învinsă !

Chiar dacă lacrimi

curg șuvoi,

și iar te simți învinsă,

nu plânge - râzi,

zâmbește-i vieții din flacăra nestinsă.

Chiar dacă

iar îngenunchezi,

sub greaua ta povară,

ridică-te,

priveste-n sus,

zâmbește-I

și te scoală !

Și dacă sufletul ți-e greu,

iar soarta ți-e bizară,

ia-ți aripe și zboară iar,

nu rătăci în boală.

Și de continui

să bocești

și-ți plângi de milă singur,

de vină nu ești decât

tu,

căci gândul rău te-ngroapă.

Iar dacă  tu

auzi și vezi

cum crește-al sorții mugur,

atunci…

visezi,

iubești,

trăiești ,

din soartă te adapă.

CER  AJUTOR !!

Doamne…

sufletul meu strigă după ajutor…

în viața asta crudă nu mai pot fi

actor…

lupt singură cu mine,

voi !

nu mă auziți ?

de ce în deznădejde iubiții mei,

mă azvârliți ?

Cer ajutor la tine,

copilul meu cel drag,

eu te-am plantat

și te-am udat

să fii semețul

fag,

sunt singură

și doare…

și merg spre nebunie…

de ce ești surd…

nu vezi că sunt în agonie ?

Ai casa ta,

copii tăi

și cred că-ți este bine..

sufletul meu doar astăzi,

te cere lângă mine.

Nu mă lăsa copile !

mămica ta e-n boală!

ajută-mă te rog…!

dă-mi mâna de mă scoală !

Sunt trestia plăpândă ce este

la pământ,

un uragan puternic mă ține…

și m-a frânt…

eu vreau să plec spre stele,

dar ele

nu mă vor…

mi-au spus să mai aștept..

însă

durerile mă dor.

Cer ajutor la lună, să-mi mângâie durerea,

Cer ajutor la stele să-mi spele amintirea.

Cer ajutor la Tine, iubite Domn al meu…..

Doar Tu ești lângă mine, acum când îmi e greu.

Silvia Urlih, fragment din cartea „Giulgiul iubirii”