Ca două stânci sculptate-n zid,
ne căutăm printre înscrisuri,
ca două pietre obosite
nu ne aflăm locul
sub mare,
ne căutăm neîncetat
vis după vis,
pictați pe visuri,
nu ne găsim,
dar ne-om găsi
când moartea ne va fi cărare.
Pe vârful crestelor stă scris,
că noi ne știm ,
dar
ne-am uitat,
pe fiecare frunză moartă
stă scris
că viața ne e viață,
pe fiecare cuib din stâncă
ne-așteapt-un șoim,
de vis brăzdat,
pe fiecare dimineață
stă scrisă-n zi,
o altă dimineață.
Ca două pietre rătăcite
în buzunarul
unui zeu,
pietre uitate de pământ
pe plaja palmelor
sfințite,
ne amintim că suntem doi,
că tu ești tu
și
eu sunt eu,
ne amintim că suntem stânci
de râul vieții,
despărțite.
Silvia Urlih 01.05.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu