Trebuie doar să-ți dorești !Silvia Urlih

Tristețe, lacrimi, sentimente… Sentiment de culpabilitate… Am făcut bine, am făcut rău… De ce am ales să plec?! De ce am, ales să fiu departe de lume ?! De lumea pe care o cunoșteam. De ce am ales un loc în care nu cunosc pe nimeni și nimeni nu mă cunoaște. De ce am plecat eu din casa mea, a noastră, și nu el…

Tristețe…. tristeţea este atât de reală, de ascuţită şi de alinătoare, încât îți dorești să nu te mai desparţi de ea  niciodată. Sentimentul de vinovăţie este atât de puternic încât te lăsa fără aer, fără suflu, fără forța de a mai  putea respira vreodată iubire în preajma altcuiva. Senzaţia că ai pierdut totul este înfiorătoare. Certitudinea că ai dat totul şi că nu o să mai poţi oferi niciodată nimic, este ucigătoare, nemiloasă și, încet, încet îţi otrăveşte gândurile.

Dezamăgire… nu cred că o poate exprima cineva în cuvinte. E mai tare şi mai sufocantă decât orice urmă de iubire care a existat vreodată. O simţi cum urcă (de ce nu coboară niciodată?...) până în creștetul capului. Pulsează şi măcină încet şi sigur, ca un ciocan care îţi găseşte punctul slab, în  creier… Fricile nu te mai bântuie pentru că te simţi ca o halcă amorfă de carne şi oase, care se mişcă mecanic în virtutea unor legi neînţelese ale universului. Fiecare pas pe care îl faci de una singură,  într-o lume devenită dintr-o dată străină, ţi se pare o dramă... iar ceea ce ţi s-a întâmplat, o tragedie...

Te privești… palmele tale atârnă la alte mâini,ochii văd doar două becuri fără lumină,  trupul nu-ți mai aparține, și se pierde necunoscut, într-o mulţime de oameni care traversează pe strada vieții tale.

Zâmbeşti… Este zâmbetul tău... Plângi… sunt lacrimile tale... Râzi… Este râsul tău… Undeva, într-un colţ de minte, se naşte gândul unei speranţe. Poate… intuiţia ta de om e dornică să se convingă. Întinzi degetele şi îţi cercetezi fața. Da, sunt lacrimile tale. Da, e râsul tău. Dar unde eşti TU printre toate astea? Îți pipăi fața, iar degetele mâinii alunecă apoi uşor spre inimă. O simți, îi auzi ticăitul. Speri. Auzi glasul inimii că-ți spune că e a ta, e speranţa ta. E speranța pe care încerci să o alungi, pe care o ştergi disperat cu  mâneca. Vrei să o alungi ca pe un gând ireal de frumos. Imposibil. E prea dornică să fie adevărată. Nu vrei să o ucizi definitiv.

Fiecare pas pe care îl faci înainte, încercând să ieși din nou în lume, te duce departe de tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată. Te duce în Oaza ta de Liniște, te duce spre visare. Te plimbi relaxat în lumea fără umbre dar, dai peste o fundătură. Unde este drumul tău în lumea aceasta? Unde îți e locul ?! Aici, in lumea viselor, sau în lumea reală ?! Inima îţi este atât de sfâşiată că nu mai poate decât să se exprime prin lacrimi. Uneori chiar şi ele, lacrimile, amuţesc şi nu mai au putere să-ți transmită ceva. Este dureros, căci durerea este surdă. Te doare totul, dar nimic. Amintirile sunt atât de actuale încât le priveşti în toţi oamenii din jurul tău. Minutele sunt apăsare împietrită, orele par eterne momente de durere, zilele, un neant în care vrei să te evapori încet şi sigur. Timpul e o rană adâncă care îţi mănâncă trupul şi îţi chinuie fiecare celulă din trup. Plăcerea, gustul vieţii, se scurge din tine picătură cu picătură. Somnul îţi devine refugiu... asta, dacă ai curajul să te refugiezi în amintirile nebune şi iubite care te vizitează în miez de noapte sub formă de vise…. Dorinţa de a face ceva pentru tine, ORICE, se evaporă. Existenţa îţi devine indiferentă, atât de indiferentă încât tot ceea ce se întâmplă în jurul tău nu te poate salva de la a fi absent. Scopul… nu îl mai vezi… nu te mai interesează. Îţi doreşti doar… ştii ce îţi doreşti dar acest lucru ți se pare  atât de imposibil, de irealizabil... Îl conştientizezi, aşa că nu îţi mai doreşti nimic. Trupul te chinuie şi el la un loc cu sufletul. Simte frig, răcoare, durere, fierbințeală, prin fiecare por şi întinde neputincios mâna după o îmbrăţişare cunoscută, după o prezenţă care îi e familiară şi dragă… Şi ceea ce este cu adevărat rău, este că  această durere persistă şi nu prezintă nici cel mai mic indiciu că într-o bună zi ar putea pur şi simplu să dispară...

            Asta simți când iei decizia de a sfârși o relație bolnavă. Ai conștientizat mult prea mulți ani că nu-ți face bine, dar ai continuat. Ai sperat că lucrurile se vor schimba. Ai sperat că vorbele, mângâierile, lacrimile tale de implorare îl vor schimba și te va înțelege. Te-ai înșelat. Ai pierdut mult prea mult timp să-l schimbi pentru tine. Nu doare despărțirea, doare dezamăgirea, faptul că nu te-a înțeles.

            Draga mea…. Nu plânge timpul pierdut, că nu e pierdut. Nu plânge după el, pentru că el, nu te-a meritat. Plângi, da, plângi, dar nu după el, nu pentru el. Plângi de fericire. Da, de fericire că te-ai „trezit”. Încă nu e timpul pierdut să-ți refaci viața. Mai ai timp.

De unde știi că, undeva, într-un alt colț, un EL nu-și dorește ceea ce tu știi că poți oferi ?! De unde știi că undeva, acel EL te dorește, te cheamă ?! Nu-i poți auzi glasul, dacă nu vrei să mai auzi de nimic. Va bate la o ușă încuiată, iar tu, în deznădejdea ta, nu îl vei auzi.

Te-ai trezit dintr-un coșmar. Acceptă să trăiești cu adevărat ceea ce ți-e scris. Doar atât îți cer : ACCEPTĂ. Viața, cu bunele și relele ei, nu se sfârșește aici. Viața, viața ta nu e o piatră îmbrăcată doar de nămol. Spal-o de lut și vei găsi în mijlocul ei, diamantul. Trebuie doar să-ți dorești.
Nu te mai strădui să-l schimbi... schimbă-te tu !

NE-AM RĂTĂCIT DE NOI

Poate
că vei afla ,
sau nu vei ști vreodată,
că voalul ce ți-am dat
a fost sufletul
meu,
poate
că ai simțit
că-n cuta lui uzată,
era zâmbetu-mi trist
gonit de alizeu.

Poate
că ai uitat
sau nu vrei să mai știi,
că tu mi-ai dat sărutul
prin
care-am renăscut,
poate vei reveni cu ploile târzii,
să-mi scalzi
în ploaia verii
prezentul din trecut.

Poate
că azi e mâine,
poate
că ieri e azi,
poate orbiți de viață
ne-am rătăcit
de noi,
poate că n-ai văzut limanul
dintre brazi,
dar
sigur drumul nostru
nu va mai fi
în doi.

ZĂLOGUL TOAMNEI

Tăișul nopții te-a-ndemnat

să fii

zălogul toamnei mele,

să scuturi frunze de mesteacăn

pe trupul încă

desfrunzit,

dar ai rămas încătușat

în cușca vremurilor

grele,

să fii

casapul blestemat din timpuri negre revenit.

Căința gândului stingher

cu dor de Evă despletită,

te-a alungat

din parcul verii

și

te-a plantat din nou

în glastră,

te-ai aliat cu neagra lună ,

dar…

ea era nepregătită,

să rupi hotarul ce lega,

dorința ta,

de noaptea

noastră.

Din cuibul nostru te-ai desprins

și

ai fugit cu-al tău

blestem,

te-ai înfrățit cu depărtarea

și

ți-ai legat zăgazul vieții,

ți-ai semănat singurătatea

și

ți-ai făcut zilele

ghem,

eu

am rămas cu dimineața

împachetată-n

dimineți.

SĂ MĂ HRĂNESC CU CRINUL

Am strâns

în talpa timpului meu

spini,

i-am scos,

i-am aranjat pe rafturi

cu migală,

m-am înțepat în ei,

dar am ajuns

la crini,

iar ei mă mângâie

și mă împodobesc de marea gală.

Masa

iar s-a gătit cu flori

înmiresmate,

le simt ,

simt

iar aroma lor cum mă pețește,

am aruncat toți spinii și

au rămas curate,

albite de culoare,

brodate-mpărătește.

Sub tălpi

simt azi covor de iasomie,

masa mi-a potrivit un scaun

lângă ea,

să stau

să-mi hodin trupul obosit de pribegie,

să mă hrănesc cu crinul

ce-n suflet

îmi ardea.

 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” Silvia Urlih