Ce nu te doboară, te ridică ! Silvia Urlih

Suntem prea neputincioşi ca să mai vedem întregul lucrurilor şi prea grăbiţi pentru a vedea cauze și a ajunge la efectele lor. Dacă noi credem că avem un suflet sănătos, el nici pe departe nu se afla în această stare. Ori de câte ori ne îmbolnăvim trupeşte, cauza bolii trebuie căutată şi în stările noastre sufleteşti, în gândurile şi sentimentele pe care le-am avut şi încă le mai avem. Dacă trupeşte suntem în putere şi sănătoşi, mai trebuie să verificăm şi starea de sănătate a sufletului. Aşa cum orice boală trupească este pusă în evidenţă printr-o senzaţie dureroasă, trebuie să înţelegem că orice durere pe care nu o identificăm, pune în evidenţă o boală a sufletului, o disfuncţionalitate a acestuia.

Dimineţile vin și pleacă întotdeauna. Uneori ne găsesc  cu o energie debordantă şi poftă de viaţă, sănătoşi şi bucuroşi , nerăbdători să începem nouă zi.  Alteori însă ne găsesc lipsiţi de vitalitate, poate bolnavi şi fără forţă vitală .

Una din dimineţi m-a găsit şi pe mine într-o situaţie în care nu am mai fost de mult timp. M-am trezit lipsită de energie. Oare ce s-a întâmplat de mă simt ca și cum aș fi bolnavă ? De ce am invitat această boală în viaţa mea? Ce greşeli am repetat? Ce nu am făcut bine, astfel încât trupul meu îmi dă un semnal de alarmă?

Poate  la prima vedere vei spune că mi-am pierdut minţile, şi eu am să-ţi spun da, chiar  mi le-am pierdut , dar doar pentru ca să îmi regăsesc simţirile, ci pentru că mi-am lăsat mintea să plece pentru a coborî în suflet şi pentru a-l întreba pe el ce anume din dorinţele sale am ignorat producând astfel un dezechilibru  în acest triunghi trup-minte-suflet , de care mă atenţionează ”boala mea”. Ei bine , probabil că mulţi dintre voi vor spune că e simplu, că există nişte factori biologici care provoacă bolile în organismul nostru, însă eu cred că e mult mai mult de atât. Nu sunt singura care crede asta, există și alţi oameni care au descoperit că bolile au de cele mai multe ori o cauză spirituală. Aşadar m-am petrecut ceva timp aprofundând acest subiect şi m-am analizat.  Ştiam că pentru a putea să trec peste această stare de sănătate am nevoie să îmi dau seama şi să accept că am făcut ceva care nu este în concordanţă cu sinele sau sufletul meu.

Ce înseamnă asta, te vei întreba. Ei bine sinele nostru reprezintă adevărata noastră fiinţă, cea care rămâne dincolo de toate straturile de gunoaie pe care le acumulăm în timpul vieţii, constituite din gânduri, idei, acţiuni, visuri împrumutate de la alţii. Din păcate destul de devreme în viaţa noastră începem să acoperim sinele nostru perfect, autentic, cu aceste straturi . Astfel tot mai mult uităm de el, când luăm decizii, când acţionăm sau avem anumite comportamente. Trecem totul mai bine prin filtrul minţii ,a raţiunii , care e plină de astfel de idei împrumutate. Avem senzaţia că e suficient să luăm nişte decizii la nivel conştient, să facem eforturi repetate de a deveni cineva fără a asculta şi dorinţele sufletului .  Însă nu este așa.  Pentru că tot ceea ce faci prin a-ţi propune să devii altcineva este să te îndepărtezi tot mai tare de sinele tău şi astfel, de posibilitatea de a trăi în bucurie tot mereu. Filtrul inimii este cel mai autentic filtru pe care îl poţi avea vreodată. Ori de câte ori vei simţi că inima ţi se umple de bucurie , să ştii că ai luat decizia potrivită, în conformitate cu cine eşti cu adevărat, iar ori de câte ori vei simţi că inima ţi se umple de durere, vei simţi strângeri de inimă. Sufletul tău nu doreşte acel lucru şi e doar o iluzie a minţii care va dispărea până la urmă.

Scopul venirii noastre pe pământ este evoluţia sufletului şi  fiecare experienţă serveşte acestui scop. O spun, o repet, o cred cu toată fiinţa mea.  Culmea este  că în ultima vreme tot uităm să-l ascultăm şi să acţionăm în conformitate cu vocea lui.

Atunci când există discordanțele acestea între ceea ce îşi doreşte sufletul tău şi ceea ce faci tu,  este posibil să primeşti tot felul de semnale de alarmă. Unele apar sub formă de boli, altele apar pur şi simplu ca o durere interioară sau nemulţumire la nivel general.  În aceste momente e clar că ai nevoie să te opreşti un pic şi să îţi dai seama dacă ceea ce faci, este ceea ce îţi doreşti cu adevărat.

Poate că repeţi aceeaşi greşeală de foarte mult timp, şi ea nu-ţi serveşti absolut deloc la evoluţia sufletului.  După ce m-am îmbolnăvit, i-am mulţumit bolii că a apărut în viaţa mea, pentru că o dată cu ea, am reuşit să îmi dai seama ce am de făcut în continuare. Mi-am dat seama că am acţionat dintr-un alt loc decât al iubirii în anumite momente, atât al iubirii faţă de mine cât şi al iubirii faţă de ceilalţi. Am reuşit să accept despre mine ce nu puteam accepta şi am luat atitudine.

Mi-am dat seama că deşi cunosc multe lucruri pe care le am de făcut pentru a deveni o persoană din ce în ce mai bună şi a evolua sufleteşte , nu întotdeauna le fac. Mi-am dat seama că nu am fost total aliniată cu gândul, cuvântul şi fapta şi că e cazul să o fac.

Mi-am dat seama că pentru ca spiritul meu să evolueze am nevoie să mă detaşez de dependenţe total, să mă detaşez de tot ceea ce îmi consumă energia şi să aleg acele lucruri care mă încarcă energetic.

Mi-am dat seama că singurul loc  în care trebuie să trăiesc pentru a evolua spiritual este  insula iubiri.

Mi-am dat seama că ataşamentul de anumite lucruri şi rezultate, întotdeauna te fac le pierzi.

Mi-am dat seama că aşa cum trupurile noastre sunt acumulări de energie la fel şi tot ceea ce vedeam noi ca fiind parte din lumea materială sunt tot acumulări de energie care trebuie să circule.

Mi-am dat seama că trăind în inimă ţi se deschid din ce în ce mai mult porţile cerului , a bucuriei, a iubirii şi că tot ce trebuie să fac este să-mi ascult Sufletul, să am grijă de templul lui , trupul, şi să mă folosesc de minte pentru a realiza dorinţele lui.

Mi-am dat seama că prin alegerile mele mi-am  scăzut vibraţia energetică şi astfel am rezonat cu aceste micro-organisme  sau entităţi pe care le numim boli, şi le-am lăsat astfel să-şi facă cuib în trupul meu.

                Mi-am dat seama că iubirea poate să vindece totul, prin vibraţia ei e atât de înaltă .

Mi-am dat seama că toate experienţele vin în viaţa mea, pentru ca sufletul să evolueze din ce în ce mai mult şi trebuie să le mulţumesc şi să le iubesc pentru că ele sunt adevăraţii mesageri pentru mine.

Mi-am dat seama cu bucurie , încântare şi umilinţă că mai am de parcurs mulți pași pentru a-mi împlini calea spirituală şi că toate experienţele mă împing să caut să cunosc , să mă cunosc tot mai mult.

Mulţumesc vieții pentru toate aceste experienţe ! Să nu uiți prietene că, ce nu te doboară, te ridică !

REVINO SUFLETE ÎN TRUP

Revino suflete,

să fim iar împreună,

revino înapoi în trupu-mi ofilit

să fim iar amândouă,

să stăm pe-aceași lună

să continuăm

de unde ne-am oprit.

Suntem doar noi…

tu și cu mine

o singură ființă…

de ce nu te mai simt ?

Pe unde umbli suflete al meu ?

simt golul cum revine,

mă dezgolesc,

iar trupul mi-e prea  strâmt.

Mă strânge trupul gol

mi-e sângele casant,

iar venele

se-mprăștie peste nisip uscat…

simt norul cum mă ia

m-aruncă în neant,

iar tu…

tu suflete al meu ,

pe unde ai plecat ?

Dă-mi mâna suflete,

nu mă lăsa afară,

nu mai ieși mereu fără de mine

atunci când pleci,

începe să mă doară

și nu știu niciodată

cât pot fără de tine.

Mă uit la tine suflete ,

ce bine știi să zbori

și cât de fericit te-ntorci  ’napoi în trup

când pleci în ceruri calde,

rămân cu reci fiori

cu greu mai pot de tine să mă rup.

Sunt dezgolită,

ce mult îmi mai lipsești…

ce rău mă doare absența ta prelungă

mi-e teamă c–o să uiți

și-o să mă părăsești

tu să plutești ,

pe mine moartea

să mă-ajungă.

Mă uit la tine,

te văd doar în oglindă

te chem, te caut,

abia te pot atinge…

revino suflete,

începe disperarea iar să mă cuprindă

și nu vreau

lacrimii să-i dau voie a plânge.

Eu m-am desprins de ploi ,

de ură

şi furtună
și mi-am croit cărări

de doruri șlefuite,

pe oase-am strâns în stâncă

flori de mătrăgună
și bolovani de vorbe slute

şi ascuţite..

De carnea-mi zdrențuită

mi-atârnă gândul mort,
prin trupul răvășit

ard doruri

de lăstar…

te-am răsădit

și te-am udat

în suflet eu te port

și te pictez icoană

pe masa

din altar.

Cu dorul prins în piept

aștept ziua uitării,

cu palmele în cruce

mă rog,

iar ruga doare,

aș vrea să scap de dor,

să-i fiu spic depărtării,

aș vrea să fiu

cu tine,

copil din depărtare.

DOUĂ JUMĂTĂȚI

Mă pierd

în noaptea nebunelor iele,

șoapte se-ascund

în perdeaua de nori,

mă prind

în dansul tăcutelor stele

cântecul nopții

îmi dă fiori.

O parte din mine

ar vrea să rămână,

cealaltă parte

îmi spune să plec,

soarele și luna

își împletesc cunună

sub cortina durerii

când m-aplec.

Lacrimi de gheață

obrazul mi-l spală,

tristețea m-apasă ,

aerul mi-l ia…

o parte din mine

de suflet e goală

cealaltă parte

vrea cu mine să stea.

Spre zări neștiute

aș vrea ca să zbor,

să uit de durere,

să uit de chin,

să mă pierd

în al uitării izvor

la icoana -ndurării

să mă-nchin.

Sunt două jumătăți

ce în mine se zbat,

se luptă cu mine,

în șoaptă mă roagă….

una să stau,

să îi fiu aliat

cealaltă ,

lumină din cer să culeagă.

 fragment din cartea „Nu mai am timp” Silvia Urlih