Pe când eram un flutur
ce se prindea în horă,
nu-nțelegeam de ce
furtuna mi-era spaimă,
nu-nțelegeam de ce
frica
îmi era soră,
nu-nțelegeam de ce
timpul mi-era în palmă.
Nu-nțelegeam de ce
fereastra mi-e închisă,
de ce nu văd albastrul
de soare desenat,
de ce-mi eram o mască,
de ce mi-eram proscrisă,
de ce am alergat
și-n viață
n-am valsat.
Pe când eram izvorul
care-și știa chemarea,
n-am înțelesc că marea
îmi este ultim pas,
am alergat prin viață,
nu mi-am aflat aflarea,
dar a venit o vreme,
când viața
mi-a spus „pas”.
Silvia Urlih - 27.06.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu