Privesc cu mândrie spre viitor ! - Silvia Urlih

 

Ce mândră sunt de ridurile mele ! Ce mândră sunt de ghioceii de la tâmple și de părul meu cărunt!

Ce mândră sunt de mine și de realizările mele!

Ce împăcată sunt cu mine  atunci când simt că nu mai pot face ceea ce cu ani în urmă făceam ! Ce mândră sunt!

Asta trebuiue să vă spuneți zilnic, voi cei trecuți de anii 50 sau 60.

Dragii mei, anii trec, noi „îmbătrânim” și mulți dintre noi se simt inutili. E o mare minciună pe care v-o activați. Pănâ deună-zi ați trăit prin și pentru copiii voștri, sau nepoții voștri. Copiii au crescut, sunt la casele lor, iar voi, bieții de voi, care ați trăit doar pentru ei și nu pentru voi, vă simțiți acum, la pensionare, inutili.

Scoateți-vă din cap această percepție. A venit și vremea voastră. E timpul să trăiți pentru și prin voi. Găsiți-vă noi preocupări gen : pictură, lucru manual, scrieți, grădinăriți, călătoriți. Schimbați-vă percepția față de viață.

             Niciodată nu e prea târziu să iei viața de la zero. Când erați copii, a fost un segment de viață. Când erați adolescenți era un alt sergment de viață. Când ați devenit părinte, a fost un alt segment de viață. Acum când sunteți la vârsta a doua sau a treia, e un alt segment de viață. Mereu a fost un nou început. De fiecare dată ați luat viața de la zero.        Luați iar viața de la zero, dar cu alte percepte vis-à-vis de viața voastră.

                 Conștientizați și acceptați că ați fost copii, ați fost adolescenți, ați fost maturi, iar acum … acum sunteți suflete care se îndreaptă spre nemurire.

                 Mie și ridurile și căruntul îmi arată că nu am trecut degeaba prin viața asta.

                Sunt mândră când mă uit în urma mea, sunt mândră când mă văd în prezent.

                Privesc cu mândrie la viitor.

 

ȘI CE DACĂ ?!

Și ce dacă ridul

îți brăzdează chipul

și ce dacă viața

ți-a arat prin suflet

și ce dacă

te-ai întrecut cu timpul

și ce dacă

te-ai ascuns adeseori

în plânset.

Și ce dacă muntele

ți-a fost ades zăgaz

și ce dacă râul

ți-a fost în van ocean

și ce dacă o clipă

nu ți-a mai dat răgaz

să îți mai numeri

viața

din an în an.

Și ce dacă viața

te-a tot îngenunchiat

și ce dacă lumea

te-a împroșcat

cu piatră

și ce dacă trupul

nu ți-este franjurat

iar sufletul îți este

încă străvechea vatră.

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih