Și totuși,
clipa
îmi moare-n asfințit,
iar
curcubeul
dispare
în frunze ofilite,
și
totuși
mai
am mult de citit
din
cărțite
cu
file
de
praf acoperite.
Și
totuși,
pașii
mă duc
spre
lacul luminat,
iar
râul îmi spală în nopate
nedormitul,
mai
cade-o stâncă,
mai
știu ce n-am aflat,
dar
mersul
mă
duce în tandem cu răsăritul.
Și
totuși,
mai
pică o lacrimă
în
călimară,
stiloul
meu rescire
cu
lacrima-mi un vers,
versul
mi-e dulce,
dar
scrierea-i amară,
căci
Doamne,
mi-s
singură în univers.
Silvia Urlih- 03.06.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu