Sărut mâna mamă ! - Silvia Urlih

Știu că ești ocupat, puiul mamii, dar, uite că, deși și eu sunt ocupată, deși și eu am treburile mele, îmi fac timp să îți scriu. Știu, dragul mamii că îți este bine, ție și familiei tale, știu că sunteți sănătoși, dar, tare mult mi-aș dori să-ți aud vocea…din când în când..

Știu că între noi este o relație specială, că ne simțim trăirile. Nu vreau să-mi spui multe, dar, dacă mi-ai spune din când în când „Sărut mâna, mamă, ce faci, cum ești ?!” , parcă m-aș simți reîntregită, parcă aș avea mai multă putere să-mi trăiesc însingurarea, însingurare pe care eu am ales-o. Parcă mi-ar fi mai ușor să determin depărtarea să nu mai fie depărtare, să fie mai mică.

Uneori, mai ales acum când se apropie „Ziua mamei”, mă apasă ceva…mă apasă tăcerile tale, deși noi am ajuns la concluzia să ne sunăm doar când ne este bine. Nu e indiferență, știu, mi-ai spus asta de sute de ori. Știu că mi-ai spus de fiecare dată când ne-am auzit că dacă am nevoie de ceva, nu vei ezita să-mi sari în ajutor.

Știu că-mi ești aproape și că îmi aprobi alegerile. Știi…și dacă aș avea nevoie, nu ți-aș spune…nu vreau să te împovărez  și eu cu problemele mele.  Știu că și tu le ai pe ale tale. Dar, nu mi-e suficient când mă întrebi : „ai nevoie de ceva ”? Nu, dragul mamii, nu am nevoie de nimic, mă descurc, încă mă descurc. Am însă nevoie să te aud din când în când să-mi spui : „Sărut mâna ta, mamă”….apoi să-ți vezi de treburile și de problemele tale.

Eu sunt bine, mamă. Nu-mi lipsește nimic. Mă descurc și sunt sănătoasă. Muncesc și îmi permit să plătesc chiria, întreținerea, să-mi satisfac ceva plăceri personale și să mai pun și un bănuț deoparte, pentru „zile negre”. Din când în când însă, mă fură amintirile…. și mi-e al naibii de dor să vă aud, ca să nu mai spun că mi-e al naibii de dor să vă îmbrățișez ( pe tine și pe fetițele tale).

Îmi aduc aminte cum, cu mânuțele tale îmi mângâiai obrajii. Îmi aduc aminte prima poezie pe care mi-ai recitat-o de „Ziua Mamei”.

Îmi aduc aminte cum plângeam împreună când te durea ceva. Tu nu-mi vedeai lacrimile, pentru că eu eram MAMA care nu plânge niciodată, pentru că e puternică. Îmi aduc aminte  cum râdeam împreună când ne jucam fel de fel de jocuri.

Îmi aduc aminte de anii copilăriei tale și a tinereții mele. Da, sunt doar amintiri… amintirile mele, amintiri ale copilăriei tale, ale tinereții mele.

Acum, ești bărbat în toată firea, ai familia ta, ai greutățile și fericirile tale. E normal să vrei libertatea ta, să vrei independență.

Sunt mândră de tine, de realizările tale, dar… nu e bine că „uiți” de mine, mamă… Știi cum te-am învățat  „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”… roata se învârte.

Știi, va veni o vreme când vei dori să-mi auzi vocea, iar eu îți voi răspunde de dincolo de ceruri. Poate că o să mă cauți printre flori, iar eu o să-ți răspund dintre ele, dar, nu o să fac altceva decât să te îmbrac cu mireasma lor. Poate că o să mă cauți printre stropii de ploaie, iar eu o să-ți răspund și o să-ți spăl tristețile.

Să mă chemi oricum și oricând, copilul meu drag, ori de câte ori vei suferi, ori de câte ori vei fi la răscruce de alegeri. Îți voi alina gândurile cu aripa sufletului meu, chiar dacă nu voi mai fi printre cei vii. Voi veni lângă inima ta să-ți mângâi sufletul. Îți voi aduce pădurea și marea și râurile să te îmbărbăteze. 

Să mă chemi copile, chiar dacă eu nu voi mai fi, pentru că eu voi fi și în eternitate cu tine. Voi fi alături de tine și de dincolo de nori. Cheamă-mă când ți-o fi greu, când vei fi la ananghie. Auzi-mă! O să-mi auzi glasul și povețile în trosnetul arborilor, în tăcerea vântului, în liniștea sau zbaterea mării. Cheamă-mă cu gândul, iar eu o să vin la patul tău să-ți mângâi fruntea, scoborând cerul cu toate stelele lui, asupra ta, să te vegheze și să te alin, copilul meu drag. Cheamă-mă fiule, căci văzduhul îți va aduce sufletul meu. Din multe semne ai să știi că sunt eu. Ai să mă știi, ai să mă auzi și ai să zâmbești în somn, pentru că, dragul mamii drag, atunci, îți voi fi doar în vis.

Eu, dragul mamii, ți-am dat viață, te-am îndrumat până la un moment dat, ți-am arătat drumul pe care să mergi. Cum anume mergi pe drumul tău, e alegerea ta.

Până acum, ai ales să mergi pe un drum drept. Sunt fericită de alegerile tale. Sunt mândră de tine, fiule !

M-aș bucura ca din când în când să mă mai suni. Un telefon, dragul mamii, înseamnă de fapt, un semn de viață. Un telefon, înseamnă că-ți pasă de mine. Un telefon… dă-l, cât încă mai sunt în viață. Nu vreau să ajungi momentul când ți-ai dori să-mi auzi vocea, iar eu să fiu … dincolo de ceruri

SCRISOARE FIULUI MEU

Vezi

cum se plimbă munții

printre nori ?

Tu vezi pădurea

cum își leagănă rugina ?

Vezi

cum din stâncă

se-nalță noi culori,

cum din pământ

eu îți trimit

lumina ?

Tu vezi

cum gândul meu aleargă

spre universul

nepătat,

cum înconjoară lumea-ntreagă

s-ajungă la izvorul

de unde

a plecat ?

Tu vezi copilul meu

că-i primăvară

și ghioceii mei

te strigă

și te cheamă,

auzi cum gândul meu

aleargă-n seară ?

Simți cum la suflet

te strâng

ca pe-o năframă?

Cu muntele

ți-am scris astăzi

scrisoare,

în vârf de râu

am pus iubirea

și-am semnat…

tu fiul meu să știi

că depărtarea doare

și să nu uiți

că mama te iubește

necondiționat.

ȘI CÂND NU VOI MAI FI, VOI FI !

Și când nu voi mai fi,

eu tot voi fi

prin stânci

neadormite,

voi fi pădure

și fluviu

și râu învolburat,

voi hoinări prin lan de maci,

prin grâne necosite,

și printre flori voi fi,

voi fi

punct adunat.

Când n-oi mai fi,

voi fi,

voi mai cânta pe strune înghețate,

voi dănțui

la geamul casei,

din pridvor,

voi fi dormire,

voi fi doar nume scris

în pietre dantelate,

izvor voi fi,

din el să bea drumeț

nemuritor.

Și când nu voi mai fi,

eu tot voi fi,

cu stelele de mână,

vă voi privi din nori,

cu dor v-oi legăna,

voi fi ciutura vieții,

voi sta

lângă fântână,

în apa sfântă voi dormi,

din ea

cu drag v-oi da.

MĂICUȚEI MELE

Ce simți când se deschide cerul din pământ ?

Ce simți când între ceruri, o conduci pe mama ?

Rămân atâtea cuvinte nerostite de descânt

când îi acoperi ochii cu năframa.

O cauți, o tot cauți printre grădini pustii,

te rogi la nori să se deschidă , să o găsești acasă,

nici lacrimă nu ai, s-o chemi printre cei vii,

căci știi că e acum o cruce adormită de mătasă.

O flacără a fost, o lumânare vie peste timp,

a ars pe rugul izvorului din ceruri răsărit,

clipă cu viață a strâns  în ultim anotimp

și s-a întors tăcută peste câmpiile de unde a venit.

Cântați chitări, cântați și voi viori,

plânsul să mi-l acoperiți cu plânsul vostru,

azi, mama a plecat pe drumul dintre nori

să fie lângă cel ce este…. TATĂL NOSTRU….

Nu plângeți, nu vă tânguiți , chitări măiastre,

al mamei mele cânt doinit astăzi s-a stins…

ea lângă îngeri e chemată, în casele albastre

să locuiască la sânul cuprinsului de necuprins.

MAMA, FIICĂ A UNIVERSULUI

Un fir de rădăcină

s-a desprins din propria-i

tulpină

și

și-a pornit zborul spre infinit

iar,

infinitul meu

și-a legat dorul sângerând,

cu un fir din laptele cald al mamei,

de mama

mamei mele,

de locul născării mele,

un izvor

din sânul drag

care

uneori

m-a îndepărtat,

dar m-a urcat

spre mine.

Ne-am unim ombilical

ca un prunc de pântec sacru,

mamă !

Mama,

coconul

din care

își va lua zborul,

un fluture,

sau un vultur.

Mama,

doar un cocon,

pictură abstractă,

fiică a

universului.

MAMĂ, ÎMI EȘTI !

Mamă,

ești lună,

iar aștrii îți sunt lumânare,

ești suflet

ce zboară dincolo de nori,

știi…

azi depărtarea de tine mă doare,

iar mâine,

mâine

poate vom fi două surori.

Mamă,

ești soare,

iar razele tale îmi mângâie fața,

ești suflet

plecat în pământ,

însă încă îmi ești ,

îmi ești în izvor,

îmi ești în ușa

ce-mi deschide dimineața,

îmi ești în pădure,

și-mi scrii povețe

din cerurile-mpărătești.

Mamă, ești zâmbet, îmi ești icoana ce o port la piept,

îmi ești amintire, iar eu… spre tine încet mă îndrept.

fragment din cartea „Cine sunt eu” Silvia Urlih

De ce luăm decizii greșite ?! - Silvia Urlih

Luăm decizii. Da, luăm decizii și nu știm dacă sunt alegerile noastre, dacă ne aparțin în totalitate nouă. Poate că sunt mai degrabă produsul unor reacţii inconştiente. Poate că suntem influențați de gândurile, vorbele și faptele celor din jurul nostru.

Luăm decizii când suntem supărați sau când suntem fericiți. Luăm decizii când suntem vulnerabili. Luăm decizia de a ne îndrăgosti imediat după divorț. Luăm decizia să ne angajăm oriunde,în urma unei concedieri de la serviciu. Luăm decizia de a ne căsători , dar nu vedem defectele de comportament ale partenerului, pentru că suntem prea îndrăgostiți. Poate că luăm decizii fără a ne auzi glasul sufletului, care, ne previne, dar nu-l auzim.

De multe ori, deciziile noastre sunt greșite. Oare de ce ?! Întâlnim oameni care la prima vedere ni se par de același calibru ca și noi. Vorbe frumoase, promisiuni, gesturi alese. După o vreme, zile, luni sau ani, constatăm că ne-am înșelat în alegere. Constatăm că omul de lângă noi s-a schimbat, a devenit „negru la suflet” , indiferent sau violent verbal și fizic. De ce ?! De ce omul de lângă noi, omul pe care l-am ales să ne fie suflet alături se schimbă ?! Cu siguranță și noi avem vinovății, dar, le conștientizăm ? Poate că și noi ne-am schimbat.

O să încerc să-mi dau niște răspunsuri, chiar dacă nu sunt pe placul tuturor, sau poate că nu sunt pe deplin pertinente..

Omul se schimbă, chiar dacă sufletul lui la naștere este LUMINĂ. Îl schimbă viața trăită, experiențele nefericite, dezamăgirile, conjunctura, educația din familie, fricile, frustrările, societatea în care trăim. Toate acestea sting lumina din suflet și, încet-încet, îl întunecă. Devenim din ce în ce mai sceptici, devenim din ce în ce mai atenți la ceea ce ne înconjoară, devenim din ce în ce mai neîncrezători și uneori mai duri. Frica de o altă dezamăgire ne determină să ne ascundem de fapt de propriile noastre sentimente.  

Și, uite așa, alegem să ne închidem în închisoarea gândurilor și simțirilor noastre, alegem să privim lumea printre gratiile închisorii noastre, alese conștient, sau inconștient. Alegem să nu mai avem încredere în noi și în cei din jur, alegem să ne izolăm de lume.

De ce alegem asta ?! Poate pentru a ne feri de lume și de răutățile ei, poate pentru a ne feri de fricile și neîmplinirile noastre.

Ce putem face ca să ieșim din închisoare?

Ar trebui să avem curajul de a avea încredere în noi și în oameni. Nu știm unde se află un om sau un suflet asemenea nouă. Ar trebui să ne reamintim că ne-am născut liberi, fără nici o credință autodistructivă sau negativă. Ar trebui să alegem conștient să ieșim din noi, din închisoarea gândurilor noastre distructive. Ar trebui să conștientizăm că visurile, fără a le pune în practică, rămân simple visuri , iar dorințele rămân simple  dorințe dacă nu facem nimic să le realizăm.  Ar trebui să ne eliberăm de prejudecăți și de teama legată de ceea ce vor gândi alții despre noi. Nu ar trebui să ne afecteze ce spun alții sau, ce fac alții. Nu ar trebui să ne intereseze de ce noi acționăm diferit decât ceilalți, sau de ce noi gândim altfel decât ceilalți. Ar trebui să trăim liber, ar trebui să luptăm pentru libertatea de a fi noi înșine. Ar trebui să înțelegem că „cine nu riscă, nu câștigă”. Ce poate câștiga ? O altă experiență sau împlinirea visului.

Într-o lume nebună, noi suntem nebuni ?! Toți avem „nebuniile” noastre. Doar cei bolnav psihic nu-și recunosc nebunia. Fără a risca, fără un strop de „nebunie”, nu avem cum să reușim în viață, pe nici un plan….nici cel sentimental, nici cel financiar, nici cel social. Frica ne sălbăticește, ne determină să fim negativiști și pesimiști.

Vezi partea plină a paharului ! Orice experiență negativă e un pas înainte (dacă conștientizezi asta) .

LUMINA VIE A IUBIRII DIVINE FIE CU TINE !

NU FI TRISTĂ !

De ce ești tristă ?

de ce speli cu lacrimi focul?

lasă….uitarea vine

apoi pleacă,

rămâi iar…curată.

De ce ești tristă?

nu lăsa amintirea să te îmbete

cu durere,cu lacrimi,

lasă întristarea…

luna, galbenă te-așteaptă.

De ce ești tristă?

nu lăsa albastrul ochilor tăi

plânși , să se piardă-n tine

lasă  dorul….

fericirea există.

De ce ești tristă ?

adierea iubirii vine, se va împleti în părul

tău galben de soare

lasă  supărarea…

nu mai fi tristă.

CAPTIV ÎN TRUP

În dialoguri mute sunt sufletele noastre,

se-ntreabă ne-ncetat

unde-au greșit;

de ce nu mai plutim

ca ieri

spre astre ?

de ce rămâne

destinul ne-mplinit?

Sunt întrebări ce ți le pun în gând…

nu îmi răspunde,

oricum nu te mai cred,…

tu m-ai ucis

când m-ai lăsat plângând,

iar ura ta,

m-a transformat din șevalet

în pled.

Am fost îndrăgostită de sufletu-ți uzat…

de suflet,

nu de trupu-ți ofilit …

cu vorbe otrăvite în hău

m-ai aruncat …

eu am ieșit,

tu ai rămas în trupul tău

zidit.

Azi, sufletele  noastre sunt îndoliate.

eu voi pleca,

din lanțul tău

o să mă rup…

când trunchiurile noastre

pe veci vor fi uitate,

sufletu-ți va rămâne,

un muritor,

captiv în trup.

ÎN LUMEA MEA

Îmi stau cuvintele ascunse

în privire,

tăcerea le-a furat….

nu vor să iasă,

se tânguie-n altarul iernii-n revenire…

colindă iar ,

spre sufletul îndurerat de-acasă.

Sunt  iar cu mine,

închisă cu lacăt de mătasă,

privesc prin mic grăunte

de văpaie,

iar desenez cu sânge

pe rochie de mireasă,

valsez

pe riduri de durere ce mă taie.

M-am rătăcit

în disperarea care doare,

încerc perdeaua groasă

să o scutur,

e iarăși negru….

iar nu mai văd a strălucii soare…

dați-mi ceva, o vorbă…

durerea negăsirii s-o-nlătur.

Sunt trează,

durerea căutării vreau s-o vând,

perechea mea de aripă

mi-a mai strivit un vis,

vreau ca să pot vedea ,…

vreau iar să cânt,

să fug de cel strigoi ce flacăra

mi-a stins.

Al meu e visul ,

a mea e lumea-ntreagă,

lumina vieții este tot a  mea

visez să pot zbura

cât mai departe,

și  sper uitarea

să o prefac în stea,

Să mă întreb

de ce se-ntâmplă toate-acestea?

să mă întreb

cât voi putea să mă mai peticesc ?

nu are rost s-aștept răspuns,

căci sunt din oastea

celor ce din Hristos se trag,….

al celor ce-L iubesc.

DE CE SĂ ÎȚI ADUCI PĂCATUL

De ce să te răzbuni

pe zei, pe flori, pe spice și pe cer,

de ce să te răzbuni

pe lume, pe nori, pe bunii tăi străbuni,

de ce să te răzbuni

pe soare, de ce să îți fii temnicer,

de ce să te răzbuni

pe lună, de ce pe râu

să te răzbuni?

De ce

să rupi o floare care

își mai dorește să trăiască,

de ce

să pui stavilă  apei,

când se îndreaptă către mare,

de ce

să frângi pădurea-n două,

când vrea noi lujeri ca să crească,

de ce

să îți provoci dureri

când doar iubirea

ți-e cărare ?

De ce

să îți aduc păcatul

cu ură și cu răzbunări,

de ce

să-ți umpli sufletul

cu foc , cenușă, mâl și jar,

de ce

să-ți tai viața-n bucăți

și să te pierzi în supărări,

de ce

nu te împaci cu tine ?

Nu-ți face viața

un calvar !

fragment din cartea „Cine sunt eu” - Silvia Urlih