Sărut mâna mamă ! - Silvia Urlih

Știu că ești ocupat, puiul mamii, dar, uite că, deși și eu sunt ocupată, deși și eu am treburile mele, îmi fac timp să îți scriu. Știu, dragul mamii că îți este bine, ție și familiei tale, știu că sunteți sănătoși, dar, tare mult mi-aș dori să-ți aud vocea…din când în când..

Știu că între noi este o relație specială, că ne simțim trăirile. Nu vreau să-mi spui multe, dar, dacă mi-ai spune din când în când „Sărut mâna, mamă, ce faci, cum ești ?!” , parcă m-aș simți reîntregită, parcă aș avea mai multă putere să-mi trăiesc însingurarea, însingurare pe care eu am ales-o. Parcă mi-ar fi mai ușor să determin depărtarea să nu mai fie depărtare, să fie mai mică.

Uneori, mai ales acum când se apropie „Ziua mamei”, mă apasă ceva…mă apasă tăcerile tale, deși noi am ajuns la concluzia să ne sunăm doar când ne este bine. Nu e indiferență, știu, mi-ai spus asta de sute de ori. Știu că mi-ai spus de fiecare dată când ne-am auzit că dacă am nevoie de ceva, nu vei ezita să-mi sari în ajutor.

Știu că-mi ești aproape și că îmi aprobi alegerile. Știi…și dacă aș avea nevoie, nu ți-aș spune…nu vreau să te împovărez  și eu cu problemele mele.  Știu că și tu le ai pe ale tale. Dar, nu mi-e suficient când mă întrebi : „ai nevoie de ceva ”? Nu, dragul mamii, nu am nevoie de nimic, mă descurc, încă mă descurc. Am însă nevoie să te aud din când în când să-mi spui : „Sărut mâna ta, mamă”….apoi să-ți vezi de treburile și de problemele tale.

Eu sunt bine, mamă. Nu-mi lipsește nimic. Mă descurc și sunt sănătoasă. Muncesc și îmi permit să plătesc chiria, întreținerea, să-mi satisfac ceva plăceri personale și să mai pun și un bănuț deoparte, pentru „zile negre”. Din când în când însă, mă fură amintirile…. și mi-e al naibii de dor să vă aud, ca să nu mai spun că mi-e al naibii de dor să vă îmbrățișez ( pe tine și pe fetițele tale).

Îmi aduc aminte cum, cu mânuțele tale îmi mângâiai obrajii. Îmi aduc aminte prima poezie pe care mi-ai recitat-o de „Ziua Mamei”.

Îmi aduc aminte cum plângeam împreună când te durea ceva. Tu nu-mi vedeai lacrimile, pentru că eu eram MAMA care nu plânge niciodată, pentru că e puternică. Îmi aduc aminte  cum râdeam împreună când ne jucam fel de fel de jocuri.

Îmi aduc aminte de anii copilăriei tale și a tinereții mele. Da, sunt doar amintiri… amintirile mele, amintiri ale copilăriei tale, ale tinereții mele.

Acum, ești bărbat în toată firea, ai familia ta, ai greutățile și fericirile tale. E normal să vrei libertatea ta, să vrei independență.

Sunt mândră de tine, de realizările tale, dar… nu e bine că „uiți” de mine, mamă… Știi cum te-am învățat  „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”… roata se învârte.

Știi, va veni o vreme când vei dori să-mi auzi vocea, iar eu îți voi răspunde de dincolo de ceruri. Poate că o să mă cauți printre flori, iar eu o să-ți răspund dintre ele, dar, nu o să fac altceva decât să te îmbrac cu mireasma lor. Poate că o să mă cauți printre stropii de ploaie, iar eu o să-ți răspund și o să-ți spăl tristețile.

Să mă chemi oricum și oricând, copilul meu drag, ori de câte ori vei suferi, ori de câte ori vei fi la răscruce de alegeri. Îți voi alina gândurile cu aripa sufletului meu, chiar dacă nu voi mai fi printre cei vii. Voi veni lângă inima ta să-ți mângâi sufletul. Îți voi aduce pădurea și marea și râurile să te îmbărbăteze. 

Să mă chemi copile, chiar dacă eu nu voi mai fi, pentru că eu voi fi și în eternitate cu tine. Voi fi alături de tine și de dincolo de nori. Cheamă-mă când ți-o fi greu, când vei fi la ananghie. Auzi-mă! O să-mi auzi glasul și povețile în trosnetul arborilor, în tăcerea vântului, în liniștea sau zbaterea mării. Cheamă-mă cu gândul, iar eu o să vin la patul tău să-ți mângâi fruntea, scoborând cerul cu toate stelele lui, asupra ta, să te vegheze și să te alin, copilul meu drag. Cheamă-mă fiule, căci văzduhul îți va aduce sufletul meu. Din multe semne ai să știi că sunt eu. Ai să mă știi, ai să mă auzi și ai să zâmbești în somn, pentru că, dragul mamii drag, atunci, îți voi fi doar în vis.

Eu, dragul mamii, ți-am dat viață, te-am îndrumat până la un moment dat, ți-am arătat drumul pe care să mergi. Cum anume mergi pe drumul tău, e alegerea ta.

Până acum, ai ales să mergi pe un drum drept. Sunt fericită de alegerile tale. Sunt mândră de tine, fiule !

M-aș bucura ca din când în când să mă mai suni. Un telefon, dragul mamii, înseamnă de fapt, un semn de viață. Un telefon, înseamnă că-ți pasă de mine. Un telefon… dă-l, cât încă mai sunt în viață. Nu vreau să ajungi momentul când ți-ai dori să-mi auzi vocea, iar eu să fiu … dincolo de ceruri

SCRISOARE FIULUI MEU

Vezi

cum se plimbă munții

printre nori ?

Tu vezi pădurea

cum își leagănă rugina ?

Vezi

cum din stâncă

se-nalță noi culori,

cum din pământ

eu îți trimit

lumina ?

Tu vezi

cum gândul meu aleargă

spre universul

nepătat,

cum înconjoară lumea-ntreagă

s-ajungă la izvorul

de unde

a plecat ?

Tu vezi copilul meu

că-i primăvară

și ghioceii mei

te strigă

și te cheamă,

auzi cum gândul meu

aleargă-n seară ?

Simți cum la suflet

te strâng

ca pe-o năframă?

Cu muntele

ți-am scris astăzi

scrisoare,

în vârf de râu

am pus iubirea

și-am semnat…

tu fiul meu să știi

că depărtarea doare

și să nu uiți

că mama te iubește

necondiționat.

ȘI CÂND NU VOI MAI FI, VOI FI !

Și când nu voi mai fi,

eu tot voi fi

prin stânci

neadormite,

voi fi pădure

și fluviu

și râu învolburat,

voi hoinări prin lan de maci,

prin grâne necosite,

și printre flori voi fi,

voi fi

punct adunat.

Când n-oi mai fi,

voi fi,

voi mai cânta pe strune înghețate,

voi dănțui

la geamul casei,

din pridvor,

voi fi dormire,

voi fi doar nume scris

în pietre dantelate,

izvor voi fi,

din el să bea drumeț

nemuritor.

Și când nu voi mai fi,

eu tot voi fi,

cu stelele de mână,

vă voi privi din nori,

cu dor v-oi legăna,

voi fi ciutura vieții,

voi sta

lângă fântână,

în apa sfântă voi dormi,

din ea

cu drag v-oi da.

MĂICUȚEI MELE

Ce simți când se deschide cerul din pământ ?

Ce simți când între ceruri, o conduci pe mama ?

Rămân atâtea cuvinte nerostite de descânt

când îi acoperi ochii cu năframa.

O cauți, o tot cauți printre grădini pustii,

te rogi la nori să se deschidă , să o găsești acasă,

nici lacrimă nu ai, s-o chemi printre cei vii,

căci știi că e acum o cruce adormită de mătasă.

O flacără a fost, o lumânare vie peste timp,

a ars pe rugul izvorului din ceruri răsărit,

clipă cu viață a strâns  în ultim anotimp

și s-a întors tăcută peste câmpiile de unde a venit.

Cântați chitări, cântați și voi viori,

plânsul să mi-l acoperiți cu plânsul vostru,

azi, mama a plecat pe drumul dintre nori

să fie lângă cel ce este…. TATĂL NOSTRU….

Nu plângeți, nu vă tânguiți , chitări măiastre,

al mamei mele cânt doinit astăzi s-a stins…

ea lângă îngeri e chemată, în casele albastre

să locuiască la sânul cuprinsului de necuprins.

MAMA, FIICĂ A UNIVERSULUI

Un fir de rădăcină

s-a desprins din propria-i

tulpină

și

și-a pornit zborul spre infinit

iar,

infinitul meu

și-a legat dorul sângerând,

cu un fir din laptele cald al mamei,

de mama

mamei mele,

de locul născării mele,

un izvor

din sânul drag

care

uneori

m-a îndepărtat,

dar m-a urcat

spre mine.

Ne-am unim ombilical

ca un prunc de pântec sacru,

mamă !

Mama,

coconul

din care

își va lua zborul,

un fluture,

sau un vultur.

Mama,

doar un cocon,

pictură abstractă,

fiică a

universului.

MAMĂ, ÎMI EȘTI !

Mamă,

ești lună,

iar aștrii îți sunt lumânare,

ești suflet

ce zboară dincolo de nori,

știi…

azi depărtarea de tine mă doare,

iar mâine,

mâine

poate vom fi două surori.

Mamă,

ești soare,

iar razele tale îmi mângâie fața,

ești suflet

plecat în pământ,

însă încă îmi ești ,

îmi ești în izvor,

îmi ești în ușa

ce-mi deschide dimineața,

îmi ești în pădure,

și-mi scrii povețe

din cerurile-mpărătești.

Mamă, ești zâmbet, îmi ești icoana ce o port la piept,

îmi ești amintire, iar eu… spre tine încet mă îndrept.

fragment din cartea „Cine sunt eu” Silvia Urlih