Oare ce se
întâmplă cu tine, atunci când îți dai seama că ai făcut alegerea greşită?... Ce
se întâmplă când după ani în care ai luptat cu tine și cu partenerul pentru ca
relația voastră să meargă, constați că nu mai ai putere ? Ce faci ? Continui
sau pui punct ? Poți continua, dar vezi, simți că anii nu trec pe lângă tine.
Ei intră în tine, în sufletul tău și lasă urme. Vezi cum chipul ți se schimbă.
Nu pentru că îți apar riduri, pentru că ele își au farmecul lor, ci pentru că
îți dispare zâmbetul și steluțele din privire. Devii posac, trist, ai impresia
că tot ceea ce te înconjoară este gri. Nu mai poți vedea culorile curcubeului
din viața ta. Te simți o foaie de hârtie goală, deși pe ea îți este scrisă
viața…. Foaie care a fost cândva un arbore. Te-ai lăsat tăiat de el, de pădurar
. Te-ai lăsat apoi transformat… în ce ? Într-o foaie de hârtie. Dar… simți cum
se rupe din cotorul timpului și cum te suflă vântul în toate direcțiile. Cauți
o creangă de care să te agăți…. sau o rădăcină în care să-ți plantezi sufletul..
Vrei să redevii arborele din care ai fost tăiat. Vrei, dar constați că nu mai
poți, că ceva te ține legat de pădurar.
Ce faci
când nu-ți mai găsești un punct de sprijin ? Îți poți plânge amarul încercând
să-l îneci în orice fel de mâncare, sucuri naturale sau gazoase… alcool sau
țigări. Constați că nu are efectul scontat. Și atunci alegi… alegi să pleci în
lume. Dar, înainte de a pleca, alergi la un prieten. Speri ca prietenul să-ți
rezolve problema care te apasă de ani de zile. Crezi că reușește cineva să te
ajute ? NU, cu siguranță, NU. Alergi repede spre prieten/prietenă , pentru că
ai nevoie de un umăr pe care să plângi. Prietenul , cel adevărat, te
înţelege... cel mai probabil este de o vârsta apropiată cu tine.. şi normal
ştie ce simţi. Știe ce crezi, ştie ce ți-ai dorit, ce-ți doreşti.. pentru că te
deschizi în faţa lui în totalitate... El, prietenul , te cunoaște foarte bine,
poate chiar te-a sfătuit să renunți la relație. Ți-a spus de zeci de ori să
pleci și să lași trecutul în urmă, dar nu ai vrut să crezi. Cu toate acestea,
decizia finală o vei lua TU.
Când doi
oameni se iubesc, se spune că pot învinge totul. Sunt siguri pe ei, sunt
convinşi că nimeni și nimic nu îi va despărţi, nimeni nu are puterea de a le
schimba gândurile, sentimentele și trăirile . Sunt doi oameni simpli conduşi de
timp. Merg înainte cu speranța că
asperitățile personalității lor se vor toci de la sine. Își continuă viaţa...
și speră că totul va fi bine, că vor învăța din greșeli… greșelile lor, sau ale
altora . Aștepți ca cel drag să realizeze că greșește , că, deși te iubește te
face să suferi prin comportament. Aștepți, încerci să-i spui unde greșește.
Vorbești, îți spui părerea, dorința, dar constați că vorbele tale sunt simple
cuvinte care nu ajung acolo unde trebuie… la mintea lui. Te străduiești ca
monologul să devină dialog, dar te lovești doar de tăcere. Te lovești chiar și
de reproșuri.
Uneori
așteptarea durează ani, zeci de ani. Alteori nu mai ai răbdare, pur și simplu
nu mai poți și pui punct după o săptămână, o lună sau șase. Decizi, de unul
singur, să pleci. De ce decizia este unilaterală ? Pentru că partenerul tău nu
realizează, nu vrea să conștientizeze că felul lui de a fi te face să suferi.
Alegi să
pleci. Pleci, lăsând în urmă clipe frumoase dar și clipe în care ai plâns de
durere, de singurătate. Pleci cu durerea că ai stat lângă un om care nu a
înțeles nimic din ceea ce ai făcut pentru el, din ceea ce-ți dorești de la el.
Pleci cu întrebarea : de ce omul de lângă mine a uitat mult prea repede că sunt
un suflet de om sensibil ? De ce a uitat să-mi mai spună cuvintele frumoase de
la început ? De ce s-a schimbat așa de repede ?
Nimeni nu
este lipsit de defecte. Dar, comunicând, având puterea să-i spui celui drag
unde anume greșește defectele se pot transforma în calități. De ce uită ? De ce se schimbă și devine
indiferent și rece ? Pentru că are impresia că dacă devii proprietatea lui nu
te mai poate pierde. Că dacă ai trecut cu vederea o dată, de două, de zeci de ori
peste defectele lui, va merge la infinit.
Numai că…
la un moment dat partenerul, partenera , nu mai poate sau nu mai vrea să se
lupte cu morile de vânt. Și decide să rupă relația sau căsătoria .
Ce se
întâmplă atunci cu cel rămas în urmă ? Caută un vinovat. Iar vinovatul , în
mintea lui, nu poate fi decât cel care a decis să plece, să renunțe . Rămas
singur, constată că de fapt a pierdut un suflet de om cu care se înțelegea,
care îi suporta unele bădărănii, dar care îl iubea. Apoi intervin regretele.
Încearcă să-și readucă partenerul înapoi. Dar… dar se pare că este mult prea
târziu, că partenerul, obosit de lupta cu el însuși și cu el, nu mai vrea. Nu
că nu ar mai putea, ci pur și simplu nu mai vrea. A ales poate să trăiască
singur sau să-și găsească un partener care să-i fie jumătatea.
După ce
pierzi, realizezi că ai pierdut și ce ai pierdut cu adevărat. Așa este viața ,
nu ?
NU O JUDECA
!
Când ai venit acasă de m-ai luat,
Proprietatea ta când m-ai văzut,
Ți-ai zis : ești doar a mea, te-am cumpărat…
Mi-ai dat numele tău … dar am căzut.
Degeaba am tot plâns și te-am rugat
Dezleagă-mă ! Iubește-mă, nu vreau așa !
Tu ai fost surd și m-ai îndepărtat
Ți-ai spus că-s sclavă , servitoarea ta.
De ce-am fost lașă , de ce nu te-am lăsat ?
M-am amăgit cu vorbe goale…..
Când prima palmă tu mi-ai dat
Mi-am spus că sunt doar stări conflictuale.
Speranța mea a fost totuși deșartă
Tu ai continuat
să mă lovești
Loveai cu ură-n mine , nu era ceartă…
Iar eu am așteptat…speram, știam că ai să
obosești.
De ce-am rămas totuși până acum ?
Am vrut ca pruncul meu să aibă tată,
Viața-mi murise, iar eu eram doar scrum ,
Dacă plecam atunci, eram tot eu cea acuzată.
Anii-au trecut apoi pe lângă tine
Eu m-am schimbat, iar tu ești abătut
Te uiți hulpav , cu jind la mine
Mă ceri, mă vrei, regreți… dar m-ai pierdut.
Am stat cu tine, cu anii mei flămânzi
Tu ești același, deși te minți că te-ai
schimbat
Îți ceri iertare, încerci să îmi surâzi
Dar e târziu… îți las trecutul și-am plecat !
Am împărțit o viață de necazuri
Am împărțit singurătatea-n doi
Azi nu mi-e frică, te văd între talazuri
Eu sunt pe val, iar tu … ești în noroi.
fragment din cartea „Nu mai am timp”- Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu