Din împărăția
frunţii
zboară
pasărea
durerii,
de
sub piscul fără vârf,
muntele
apă
se face,
dintr-un
viscol fără vânt,
visu-și
cere dreptul serii,
de
sub norii fără pată,
tu
mă
chemi să îmi fii
pace.
Rădăcinile-nfloresc
sub dureri
ce
nu
mai sunt,
lacrimile
pleacă-n fugă
spre
izvorul lor
și
tac,
nu
mai știu ce e durerea,
cântă
sub
al lor cărunt,
cu
iubirea ce mi-o dai,
mă învălui
ca
un vrac.
Mă
ridici cariatidă,
viață-mi
dai,
sufletu-mi
zburdă,
ochii-mi
văd ce n-au văzut,
zâmbet
sunt,
renasc
prin tine,
ard
ca
flacăra din gheață,
nevorbirea
mă
inundă,
steaua
ta îmi este cale,
îmi
ești veghe,
mi-este
bine.
Silvia Urlih 24.08.2015
Silvia Urlih 24.08.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu