Din
cer răscolit de adânc,
doi
ochi
ne
privesc cu iertare,
sub
povara grea de stele
străjuie
drumuri
și vieți,
ne
veghează tinerețea,
ne
conduc
spre
neiernare,
ne
îmbracă-n zâmbete,
să
rămânem
dimineți.
Se
deschid ca evantaiul
când
greșim
calea-nțeleaptă,
se
pliază sub aripă,
strâng
în ei
poverile,
fulguie
pană de aripi,
rătăcirea
ne-o
îndreaptă,
se-nfrățesc
cu sufletul,
ne
dă
primăverile.
Ochi
de vultur bătrânit,
tineri,
dar
uitați de timp,
străjuie
pe umeri slabi
să
le dea
puterile,
nu
ne uită
și
ne
văd
cum
ieșim din anotimp,
ne
iau iarna de pe umeri
și
ne
lasă verile.
Sunt
adesea
obosiți
de
albastrul
fără
tiv,
îi
apasă netrezirea
și
amurgul
trupului,
ne
adună-n gama vremii,
ne
anină-n portativ,
să
rămânem veșniciei
nedatori
trecutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu