Pesimism sau optimism ? - Silvia Urlih

Mulți dintre oameni sunt negativiști, pesimiști și fricoși. Mulți văd cenușa din vatră, în loc să vadă mănunchiul de lumină ce-l emană focul lemnelor.

            Ne speriem când ne gândim că vom fi trup îngropat, în loc să ne bucurăm de auzul cântecului  îngerilor zis din aripile lor.

Ne cutremurăm când auzim glasul pământului ce-şi cere parte din trup şi nu auzim cuvântul divinității. Nu-l auzim pentru că suntem surzi, sau nu vrem să-l auzim !? Poate că ne este mintea întunecată ? Poate că nu suntem pregătiți să auzim cât de frumos ne cântă heruvimii ? Sau poate sufletul este prea îngreunat ? Sau poate că sufletul nu este încă pregătit de zborul spre un alt început ?

    Poate că rătăcim prin vremuri fără să înțelegem că trebuie doar să FIM !?

 Ne este frică de moarte ? De ce ne-ar fi frică? Dar, dragii mei, moarte nu e moarte, moartea e o binecuvântare ! Moartea este întoarcerea „acasă”, acolo de unde am venit. Cui îi este frică de moarte, înseamnă că nu a știut că a trăit și că nu a învățat nimic din lecțiile pe care viața i le-a dat, iar și iar.  Viața este un zbor între două infinituri. Venim, stăm o clipă pe pământ, apoi, revenim de unde am plecat. Unii au pictat moartea ca a fi o femeie îmbrăcată în negru, cu o coasă în mână. Nimic mai fals. Moartea este o zână bună și blândă, îmbrăcată în alb, care ne ia de mână și ne conduce dincolo de cer în cântece suave.

Toată lumea spune, inclusiv clericii, că sufletul este nemuritor. Deci ?? Ce înseamnă de fapt asta ? Înseamnă că sufletul își schimbă haina (trupul) din vreme în vreme. Uneori haina îl duce cîteva luni, alteori câțiva ani și câteodată 100 de ani.

Trăim o viață cu impresia că atunci când facem o greșeală, cu sau fără voia noastră, nu ne vede nimeni. Da… poate că nici măcar Dumnezeu nu vrea să ne vadă. Își întoarce spatele să nu vadă groapa pe care ne-o săpăm și în care alunecăm. Nu vrea să știe. El are răbdare să ieșim singuri din ea. Ne întinde însă mâna când suntem  aproape de fundul prăpastiei. Ne așează sub suflet scara-i sfântă . Unii o văd, alții… nu. Când începem să pășim pe trepte, ne zâmbește și ne ajută să revenim pe drumul drept, pe drumul scris de destin , destin cu care ne naștem.

fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih

 

IUBIREA NU E JOACĂ - Silvia Urlih

Nu mă ține-n trup zidită,

tu, Manole

din povești,

lasă-mi sufletul să zburde

printre veri

și primăveri,

nu mă duce printre îngeri

și prin ceruri îngerești,

vreau să stau o clipă-n viață,

să fiu trează

printre seri.

 

Clipele ce-mi sunt secunde,

fă-le ore,

fă-le zile,

timpul nu-l mai strânge-n clipă,

vinde-mi ani din anii mei,

anii

i-am jucat la poker

și i-am scris apoi în file,

filelor le-am pus coperți

și le-am încuiat

sub chei.

 

Tu, Manole din povești,

scoate-mă din grea strânsoare,

ești un mit ,

însă iubirea,

nu e joc,

e adevăr,

știi, iubirea nu e joacă,

când iubești,

iubirea doare,

poate că-i ca și sămânța ce-i ascunsă

într-un măr.

Silvia Urlih - 27. 02.2o21

 

SĂRMANA MAMĂ - Silvia Urlih

 Într-un sat uitat de lume,

stă pe prispă-n prag, o mamă ,

are  și găini și pâine,

însă, nimeni n-o mai cheamă.

 

Amintirile o dor,

se gândește cum i-era

când fugea pân la izvor…

nu mergea, parcă zbura.

 

Anii au trecut în fugă,

azi e singură în casă,

i-a rămas în gând o rugă,

fiii să se-ntoarcă-acasă.

 

Doru-o doare și tot plânge

după soțul ce-a murit,

amintirea rău o strânge,

l-a iubit și s-au iubit.

 

Cinci copii ea a născut,

toți au pribegit prin lume,

sărăcia i-a gonit

după-un colț mai bun de pâine.

 

Plânge buna mea bătrână,

bătrânețile o dor,

vrea s-o țină iar de mână

copiii ce-i sunt odor.

 

În căsuța de la țară,

singură și-ngândurată,

stă o mamă , plânge iară,

vrea să fie c-altă dată.

 

Geaba vrea bătrâna mamă,

să mai fie cum a fost,

amintirile o cheamă,

o cheamă, dar fără rost.

Silvia Urlih - 26.02.2021

NU-MI PUNEȚI ȚARA SUB SECHESTRU !! - Silvia Urlih

 

Voi,

v-ați împrumutat

cu mii de lei la bănci,

ne-ați transformat și soarta

și viața în calvar,

voi,

ne-ați ucis încet

cu sulițe și lănci,

ne-ați sechestrat chiar viața

ce ne-a fost dată-n dar.

 

Voi,

guvernanți proscriși

și antihriști,

vă bateți joc de noi,

oameni săraci,

sărmani,

voi nu vedeți că suntem

și amărâți și triști,

ne sufocăm sub măști

și ne-ngropăm în ani.

 

Voi, ne-ați pus viețile și țara la mezat,

nu aveți milă de-ai noștri strănepoți,

și viețile și visele voi ni le-ați retezat,

ne-ați furat somnul… mama lor de hoți.

 

Voi,

nu vedeți că mergem

spre marea întristare,

chiar nu vă este frică

de Dumnezeul vostru,

voi nu vedeți că țara

suferă și moare,

de ce voi,

guvernanți,

mi-ați pus țara-n sechestru ?

Silvia Urlih - 24.02.2021

CU TINE ! - Silvia Urlih

 

Tu mă iubești

cu ochii plini de viață,

eu te iubesc

cu ochi încărunțiți de ploi,

tu mă iubești

și-mi dăruiești

o nouă dimineață,

eu te iubesc

și îmi doresc

ca să topim zăpezile din noi.

 

Tu mă iubești și-mi pui lumea în palmă,

eu te iubesc, însă căruntul mă cam doare,

tu mă iubești și-mi spui să nu am teamă,

eu te iubesc și-mi ești dulce licoare.

 

Tu mă iubești

și vrei să-ți fiu mireasă,

eu te iubesc ,

dar teamă mi-e

de mine,

tu mă iubești,

îmi spui că-ți sunt frumoasă,

eu te iubesc

și vreau să-mbătrânesc,

cu tine.

Silvia Urlih - 23.02.2021

SĂRACI ȘI UMILIȚI - Silvia Urlih

 

Săraci , uitați și triști, plini de nevoi,

ne ducem zilele așa cum vom putea,

„puterea” a uitat de mult de noi,

și ne cârpește viața cu câte o pingea.

 

Flămânzi și deprimați, închiși în cușcă,

ne-ascundem zilele pe după mască,

zăbrelele ne strâng și așteptăm o pușcă,

să ne ia zilele, iar ei, în scaune se cască.

 

Ca niște umbre ne târâm pe ăst pământ,

ca niște flori uscate ne cerem înverzirea,

ca niște gânduri suntem, uitați în câte-un gând,

însă ne ține-n viață, iertarea și iubirea.

 

Săraci și umiliți ne ducem greu-n spate,

ne mai târâm o clipă, sau poate o secundă,

credeam că-n viață mai mult nu se mai poate,

dar, uite că putem să mai luptăm o rundă.

Silvia Urlih - 22.02.2021

 

MERGI ÎNAINTE ! - Silvia Urlih

 

O floare de colț, crește din stâncă,

un suflet fugar, se-oprește din mers,

un trup ostenit se-oprește să plângă,

condeiul din suflet, își scie-al său vers.

 

Cum poate o flore să crească în munte,

așa poți și tu să naști din ninsoare,

la fel poți și tu să mergi înainte,

chiar dacă-n tine sufletu-ți doare.

 

Fii floare de colț , fii vultur ce zboară,

fii macul albastru ce naște zori,

fii omul pe care nimic să nu-l doară,

învață să-noți, învață să zbori.

 

Învață că-n viață nimic nu e gratis,

și dor și durere și plâns, se plătesc,

viața-i o floare ce-ți cere-n cor bis,

trăiește-n iertare, căci toate se plătesc.

Silvia Urlih - 20.02.2021

PRUNCUL MEU DRAG - Silvia Urlih

 Ți-am scris și ieri scrisoare, dragul meu,

cu-n porumbel eu am trimis-o către tine,

oare-a ajuns , sau drumul i-a fost greu,

nu mi-ai răspuns, oare-ai uitat de mine?

 

Pruncul meu drag, îți scriu mereu scrisoare,

poate că le trimit, sau poate că le șterg,

îți scriu în gând că tu mereu mi-ești soare,

eu și cu tine, mereu am fost întreg.

 

Îți scriu, apoi mototolesc hârtia ce am scris,

poate că nu ai timp să mai citești ce scriu,

știi.. mai bine, ne povestim în vis,

nu vreau să îți stric ziua, poate că e târziu.

 

Copilul meu născut din a mea vrere,

eu te-am dorit, nu vreau să-mi fii toiag,

tu n-ai dorit să vii din alte sfere,

eu te-am dorit să-mi fii în viață steag.

 

Tu nu ai timp, căci ți-ești propriul stăpân,

ai casa ta, copii tăi, iar timpu-ți aparține,

nu vreau să-ți fur din timp, nu vreau să îți fiu spin

dar, tare-aș vrea să îți aduci aminte și de mine.

Silvia Urlih - 17.02.2021

ÎN SUFLET MI-AM FĂCUT ALTAR - Silvia Urlih

 

Mi-am căutat un loc în suflet

ca să mă rog în el,

Doamne,

cât loc m-așteaptă să-mi fiu eu,

m-am îmbrăcat în aripi,

să-mi fiu un porumbel,

o pasăre legată în inimă

cu-un fir

de Dumnezeu.

 

Când m-am găsit,

în suflet mi-am făcut altar,

am pus acolo și cruce

și icoane

și smirnă

și ulei,

în mine m-am rugat să-mi fiu un om cu har,

m-am mai rugat

să nu mai rătăcesc pe-alei.

 

Mi-am căutat în suflet

un loc

să mă-odihnesc,

Doamne,

cât loc aveam acolo să visez,

acolo am aflat

că pot iar să trăiesc,

acolo am aflat

că-n mine e-al meu crez.

Silvia Urlih - 16.02.2021

SĂ ȘTII COPILUL MEU - Silvia Urlih

În clipa cea din urmă, cu gerul voi pleca,

de dincolo de stele cu drag te voi veghea,

te voi ierta, mă voi ierta, lumină îți voi da

și-n cerul fără nori cu drag te-oi aștepta.

 

Pașii mă duc încet spre noaptea luminată,

mai am puțin și gândul se va opri în clipă,

dorul  nu-mi va mai plânge, căci eu voi fi plecată,

sufletul își va alege din nou, altă aripă.

 

Poate mai am un pas spre Poarta-n cer sculptată,

poate mai am o clipă, să fiu aici oricine,

poate printre alei voi merge altă dată,

poate că ora mea se va opri chiar mâine .

 

Dacă secunda mea va sucomba-n tăcere,

să știi copilul meu că-n noapte mi-ai fost ziuă,

să știi că sufletu-mi nimic nu va mai cere,

să știi că nu mereu în suflete ne plouă.

Silvia Urlih - 14.02.2021

 

 

POȚI, ȘTII CĂ POȚI ! - Silvia Urlih

 

Când valul vieții te afundă,

Când totu-n jur ți-e negru mat,

Când totu-n tine se scufundă,

Urmează-ți drumul de urmat.

 

Când tălpile ți-s răni cu sânge,

Când palmele ți-s bătucite,

Când totu-n tine simți că plânge,

Tu  mergi pe drumul tău tot înainte.

 

Când sufletul în tine urlă,

Când vezi că toți sunt niște hoți,

Când dintr-un lac, devii o gârlă,

Mergi înainte, fiindcă poți !

 

Tu știi că poți, dar ți-este teamă,

Ți-e frică și de umbra ta,

Nu mai băga nimic în seamă,

Pentru că poți să urci pe stea.

Silvia Urlih - 11.02.2021

MĂ ROG ȘI TAC Silvia Urlih

 

Cu maci am alergat pe câmpuri

și am luat din roșul lor,

cu spini m-am însoțit adesea ,

m-au înțepat,

dar mi-a trecut,

cu râul mi-am spălat în gând

și răni

și plâns

și ne-mpliniri,

oceanele mi-au fost mereu

valul în care

n-am mai încăput.

 

Pădurile mi-au fost poteci pe care pașii mi-au umblat,

am rătăcit prin iarba verde, cu frunze m-am acoperit,

am plâns, am râs, printre rechini, o viuață-am înotat,

am alergat, iar m-am oprit, dar pasu-acum mi-a obosit.

 

Se strâng secundele în mine,

se strânge clipa

și momentul

îngenunchez în prag de seară,

să mă topesc în lumânare,

citesc și recitesc ce-n viață

îmi tot rescrie-n zori prezentul ,

mă rog și tac,

nu plâng,

îmi spun în gând,

că nu mă doare.

Silvia Urlih - 07.02.2021