Mulți
dintre oameni sunt negativiști, pesimiști și fricoși. Mulți văd cenușa din
vatră, în loc să vadă mănunchiul de lumină ce-l emană focul lemnelor.
Ne
speriem când ne gândim că vom fi trup îngropat, în loc să ne bucurăm de auzul
cântecului îngerilor zis din aripile lor.
Ne
cutremurăm când auzim glasul pământului ce-şi cere parte din trup şi nu auzim
cuvântul divinității. Nu-l auzim pentru că suntem surzi, sau nu vrem să-l auzim
!? Poate că ne este mintea întunecată ? Poate că nu suntem pregătiți să auzim
cât de frumos ne cântă heruvimii ? Sau poate sufletul este prea îngreunat ? Sau
poate că sufletul nu este încă pregătit de zborul spre un alt început ?
Poate
că rătăcim prin vremuri fără să înțelegem că trebuie doar să FIM !?
Ne este frică de moarte ? De ce ne-ar fi frică?
Dar, dragii mei, moarte nu e moarte, moartea e o binecuvântare ! Moartea este întoarcerea
„acasă”, acolo de unde am venit. Cui îi este frică de moarte, înseamnă că nu a
știut că a trăit și că nu a învățat nimic din lecțiile pe care viața i le-a dat,
iar și iar. Viața este un zbor între două
infinituri. Venim, stăm o clipă pe pământ, apoi, revenim de unde am plecat. Unii
au pictat moartea ca a fi o femeie îmbrăcată în negru, cu o coasă în mână. Nimic
mai fals. Moartea este o zână bună și blândă, îmbrăcată în alb, care ne ia de mână
și ne conduce dincolo de cer în cântece suave.
Toată
lumea spune, inclusiv clericii, că sufletul este nemuritor. Deci ?? Ce înseamnă
de fapt asta ? Înseamnă că sufletul își schimbă haina (trupul) din vreme în
vreme. Uneori haina îl duce cîteva luni, alteori câțiva ani și câteodată 100 de
ani.
Trăim
o viață cu impresia că atunci când facem o greșeală, cu sau fără voia noastră,
nu ne vede nimeni. Da… poate că nici măcar Dumnezeu nu vrea să ne vadă. Își
întoarce spatele să nu vadă groapa pe care ne-o săpăm și în care alunecăm. Nu
vrea să știe. El are răbdare să ieșim singuri din ea. Ne întinde însă mâna când
suntem aproape de fundul prăpastiei. Ne așează sub suflet scara-i sfântă
. Unii o văd, alții… nu. Când începem să pășim pe trepte, ne zâmbește și ne
ajută să revenim pe drumul drept, pe drumul scris de destin , destin cu care ne
naștem.
fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu