Iubite,
la mine
noaptea
se-nchină la icoană
și-o roagă
ziua să nu-i mai
fie chin,
ar vrea ca luna
să-i fie iar
coroană.
Îngenunchiez
și eu,
la lună să mă-nchin.
La tine cum
mai e,
mai plouă lacrima
sub gene?
Și tu te rogi
ca noaptea
să nu-ți mai
fie ziuă ?
Și ție în
tăcere
sufletul îți
geme ?
Și tu ai vrea
ca să despici iar
depărtarea-n două?
Iubite, privește
în oglindă
și vezi-mă cum
plâng,
îmi plânge în
ghiveci
mușcata din
fereastră,
și timpul
plânge,
plâng și
copacii
bătuți de vânt
în crâng,
plânge și luna
ce am sădit-o
ieri în glastră.
Mă doare când
îmi spui că dorul rău te doare,
mă doare când
îmi spui că dor îți e de mine,
când ai
plecat, ți-am dat în dar o floare,
strânge-o
puțin la piept, mai e puțin și-i mâine.
Silvia Urlih - 02.02.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu