Cu maci am alergat pe câmpuri
și am luat din roșul lor,
cu spini m-am însoțit adesea ,
m-au înțepat,
dar mi-a trecut,
cu râul mi-am spălat în gând
și răni
și plâns
și ne-mpliniri,
oceanele mi-au fost mereu
valul în care
n-am mai încăput.
Pădurile
mi-au fost poteci pe care pașii mi-au umblat,
am rătăcit
prin iarba verde, cu frunze m-am acoperit,
am plâns, am
râs, printre rechini, o viuață-am înotat,
am alergat,
iar m-am oprit, dar pasu-acum mi-a obosit.
Se strâng secundele în mine,
se strânge clipa
și momentul
îngenunchez în prag de seară,
să mă topesc în lumânare,
citesc și recitesc ce-n viață
îmi tot rescrie-n zori prezentul ,
mă rog și tac,
nu plâng,
îmi spun în gând,
că nu mă doare.
Silvia Urlih - 07.02.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu