Într-un sat uitat de lume,
stă pe
prispă-n prag, o mamă ,
are și găini și pâine,
însă, nimeni
n-o mai cheamă.
Amintirile o
dor,
se gândește
cum i-era
când fugea
pân la izvor…
nu mergea,
parcă zbura.
Anii au
trecut în fugă,
azi e
singură în casă,
i-a rămas în
gând o rugă,
fiii să
se-ntoarcă-acasă.
Doru-o doare
și tot plânge
după soțul
ce-a murit,
amintirea rău
o strânge,
l-a iubit și
s-au iubit.
Cinci copii
ea a născut,
toți au
pribegit prin lume,
sărăcia i-a
gonit
după-un colț
mai bun de pâine.
Plânge buna
mea bătrână,
bătrânețile
o dor,
vrea s-o
țină iar de mână
copiii ce-i sunt
odor.
În căsuța de
la țară,
singură și-ngândurată,
stă o mamă ,
plânge iară,
vrea să fie
c-altă dată.
Geaba vrea
bătrâna mamă,
să mai fie
cum a fost,
amintirile o
cheamă,
o cheamă,
dar fără rost.
Silvia Urlih - 26.02.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu