PRINTRE AMIEZI - Silvia Urlih

Pășesc printe amiezi,

amiezile

mă cheamă,

pășesc printre tăceri,

pe care

le ascult,

tăcerea din amiază,

la-miază mă îndeamnă,

îngenunchez în beznă,

ascult

al meu tumult.

Pășesc spre-amiaza mea,

spre toamna

ce m-ascultă,

o rog să-mi dea răgazul

de-a mai trăi

o vară,

o rog ca viața-ntreagă

s-o lege cu o fundă,

să nu mă mai apese

nesomnul

de aseară.

Pășesc cu-amiaza-n suflet,

știu

că mă-ndrept spre nori,

știu

că apusul vieții spre mine mă îndreaptă,

dar,

îmi doresc cu viața să fim

două surori,

să-mi fie viața asta

o soră

înțeleaptă.

Pășesc cu-amiaza-n suflet, cu sufletu-n amiază,

dar vreau ca pasu-mi mic, să-mi fie tot mai mic.

Pășesc,

pășim încet

și-n șoaptă

sprea marea adormire,

până atunci,

mai am timp

să-mi  mângăi

din când în când,

oglinda sufletului.

Silvia Urlih 29.10.2017

STAI TIMPLULE ! - Silvia Urlih

Stai,

nu mai curge peste mine,

nu-ți mai lăsa nisipul

să plouă peste mine,

stai timpule,

te dă bătut,

clipa ți-e încătușată în dorința mea

de a te pierde.

Nu te vreau !

Nu vreau

să îmi pictezi

 cu riduri

chipul,

te țin prizonier

în palma stângă.

De ce în stânga ?

Pentru că

dreapta îmi e ocupată…

dăruiesc prin ea,

iubire !

Piroanele bătute cu clipele-ți pierdute

au agățate pe ele

vise,

visele mele.

Au fost

prea multe clipe

în care mi-a fost sfârtecat

 trupul

cu lănci

 trimise de tine,

de tine,

timpule.

Nu vreau încă

să-mi pun dorința

în cuiul visului,

nu vreau încă

să mă soarbă pământul

ce-l port

în bocceaua vremii,

nu vreau

să mă ții captivă într-o frunză îngălbenită,

prefer să te țin eu,

 captiv

în propria-ți clepsidră.

Înțelege,

timpule,

că nu mai am timp,

înțelege,

că pașii mei

urcă

ultima treaptă.

Înțelege timpule, că nu mai am timp !

Silvia Urlih - 29.10.2017

IAR IZVOR - Silvia Urlih

Plutesc

pe lacuri,

nuferi albi,

valsează pe oglinda nopții,
și-afundă albul diafan

în păcura adâncului,

se caută-n pădurea vremii,
mai sunt încă

la suprafaţă,

n-au rădăcină

dar au suflet,

un bob de lacrimă cerească,
se strâng din gând

dar

se păstrează

în negura din lacul lor,

icoană

oglindită-n pleoapă.

Se roagă nuferii să scape de păcura ce-n viață-au strâns,

se roagă lacul să le spele amarul rănilor ce dor,

se roagă nuferii să-i doară doar rugăciunea fără plâns,

se roagă-n rugăciunea lunii, din lac, să nască iar izvor.
 Silvia Urlih 29.10.2017

UCIDEȚI, DACĂ MAI AVEȚI CE ! - Silvia Urlih

Am pledat „vinovat”

când am fost acuzată

că mi-am ucis viața.

Da, am ucis-o ,

dar,

nu din culpa mea.

Voi,

cei ce m-ați pus la zidul nevinovăției,

m-ați obligat să o ucid.

Voi,

cei ce m-ați împroșcat cu noroi,

m-ați determinat să o ucid.

Voi,

cei ce m-ați judecat,

m-ați forțat să o ucid.

Da,

recunosc,

mi-am ucis viața.

Dar,

Voi,

cei ce m-ați împins să o fac,

v-ați murdărit cu noroiul cu care m-ați împroșcat.

Voi,

cei care m-ați judecat,

veți fi judecați la judecata de apoi.

Eu,

mi-am ucis viața,

dar,

Sufletul

mi l-am păstrat viu,

el încă trăiește

și

continuă să zboare.

Deci,

domnule judecător,

aștept sentința.

Ucideți-mi VIAȚA !!

Mă mai puteți pune la zidul vinovăției ?

Mai poate cineva să mă ucidă,

de vreme ce viața mi-am ucis-o

și

doar sufletul

mai trăiește

într-un trup mort ?

Ucideți, dacă mai aveți ce !

Eu,

m-am ucis deja

cu ploaia florilor din mine.

Silvia Urlih 26.10.2017

AM RĂMAS DOAR UNA - Silvia Urlih

Am fi putut

să ne iubim

în veșnicie,

am fi putut

să ne sculptăm între oglinzi,

am fi putut

ca nimeni să nu știe,

că revenim

din ere

care s-au rupt

din grinzi.

Am fi putut

să fim din doi

un noi,

am fi putut

să ne-ncrestăm în ramuri,

ai fi putut

ca să renaști

trifoi,

să nu mai fii

o muscă

între geamuri.

Am fi putut, dar gerul te-anghețat,

a înghețat în tine și soarele și luna,

nu mă mai vezi, căci darul ți-a fost luat,

din doi, din noi, eu am rămas doar una.

Silvia Urlih 26.10.2017

UN VEAC SAU UN MINUT - Silvia Urlih

Mă îmbrățișez cu dorul,

gândul

mă ceează vis,

cerul doarme și se pierde

sub o ceață defrișată,

umbrele se împletesc,

parc-aș fi

în paradis,

mă deștept în răsărit,

sunt,

în floare adunată.

De sub ceață

mă privesc ochi albaștri,

plini de ploi,

parc-alerg,

dar parcă stau,

marmură sunt printre nori,

fac un pas,

dar mă opresc,

mersu-mi pare mai greoi,

mă petrec pierdută-n cerul ochilor

amăgitori.

Ochi albaștri mă privesc

și mă mângâie

în vis,

lăcrimarea lor mă spală

de coșmarul ce-am avut,

mă trezesc din înflorire,

sunt

o floare de cais,

ramul mă mai ține-n brațe,

înc-un veac,

sau un minut.

Silvia Urlih 26.10.2017

SĂRUT UITAT - Silvia Urlih

Pe un val

conturat de spumă,

coboară gându-ți prin tine

spre mal,

un mal pe care stă mândră

în tăcerea ei,

o stâncă

unde iubeai,

te iubeai pe stânca uitării

cu ea,

Uitarea.

Te iubeai

în vis cu ea,

o ea

ce încă îți mai simte sărutul

uitat

pe buzele-i

reci.

Fierbintele

sărutului uitat,

stinge focul,

flacăra

soarbe cu arderea ei

distanța iubirii.

Uitarea a uitat uitarea în care te-ai afundat

Silvia Urlih 24.10.2017

AM PICTAT VIAȚA - Silvia Urlih

Cineva mi-a șoptit :

pictează-ți viața.

Am căutat un șevalet,

o ramă,

și o pânză.

Am întins,

așa cum m-am priceput,

pânza pe ramă,

dar…

pânza nu a vrut să se întindă perfect,

sau poate

nu m-am priceput eu ?!

Nu-i bai, mi-am spus.

Eu,

oricum știu să pictez.

Mi-am pictat viața, așa cum a fost ea.

Surprinsă, am văzut că

din mulitudinea de culori,

penelul

a ales mult prea mult

gri.

Nu-i bai, mi-am spus.

Până acum am pictat cu stânga,

de azi,

voi picta cu dreapta

(am constat că sunt dreptace,

abia spre toamnă)

Voi continua să pictez la tabloul meu,

pentru că,

acum

știu să pictez

viața ce va fi să fie.

Voi algele

doar cu sufletul culorile

din curcubeu.

Frumos tablou, frumoasă viața.

Silvia Urlih 23.10.2017

ARIPI FĂRĂ ZBOR - Silvia Urlih

Oameni,

aripi,

rădăcini de cer

înfipte în trup de pământ

Au fost

spălate în albastru

clătite de ocean

Acum

le-ngreunează

mâzga

ce spală pana

în val de lut…

mocirlă de pe oglinda lumii

Un fulg curat

a fost

parte din aripă,

acum

își este

bolovan vieţii.

Oameni,

aripi

fără zbor,

fără rădăcină

exilați

dincolo de ei înșiși.

Silvia Urlih 21.10.2017

SUMA LACRIMILOR - Silvia Urlih

Sufletul omului-

frunză

ce se hrănește cu lumină

nu oricine are curaj să plângă,

nu oricine are curaj

să-și îmbrățișeze frunza ruginie

lacrimă-

egalul simțământului pur

suma lacrimilor-

iubire adevărată

îngropată în ghețar

viață-

provocare,

lacrimă,

suflet sensibil,

iubire,

răbdare

orice om are suflet,

sufletul are culoare

oricine își dorește

un suflet fericit

ce culoare are frunza ?!

ce culoare are fericirea ?!

Silvia Urlih 21.10.2017