Pășesc tiptil prin timp,
tăcerile-s cu mine,
mă las luată-n brațe
de voalul
înserării,
parcă aud un vuiet…
nu știu de unde vine,
poate mă strigă urma
din umbra
neuitării.
Pășesc printre
secunde,
prin
ploi
și
uragane,
umbrela
crucii sfinte mă apără
de mine,
simt
mângâierea
brizei prin pletele-mi bălane,
vin de departe
doruri,
la mine
să se-nchine.
Tăcerile
din mine
îmi
strigă
să nu
tac,
prea multe
dimineți în suflet
au
dormit,
poate-am
uitat o clipă
că încă
sunt
copac,
că sunt
copacul vieții,
din
mine răsărit.
Silvia Urlih 12.10.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu