Pășesc
printe amiezi,
amiezile
mă
cheamă,
pășesc
printre tăceri,
pe care
le
ascult,
tăcerea
din amiază,
la-miază
mă îndeamnă,
îngenunchez
în beznă,
ascult
al meu
tumult.
Pășesc
spre-amiaza mea,
spre
toamna
ce
m-ascultă,
o rog
să-mi dea răgazul
de-a
mai trăi
o vară,
o rog
ca viața-ntreagă
s-o
lege cu o fundă,
să nu
mă mai apese
nesomnul
de aseară.
Pășesc
cu-amiaza-n suflet,
știu
că
mă-ndrept spre nori,
știu
că
apusul vieții spre mine mă îndreaptă,
dar,
îmi
doresc cu viața să fim
două
surori,
să-mi
fie viața asta
o soră
înțeleaptă.
Pășesc cu-amiaza-n suflet, cu sufletu-n amiază,
dar vreau ca pasu-mi mic, să-mi fie tot mai mic.
Pășesc,
pășim încet
și-n șoaptă
sprea marea adormire,
până atunci,
mai am timp
să-mi mângăi
din când în când,
oglinda sufletului.
Silvia Urlih 29.10.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu