Mă îmbrățișez
cu dorul,
gândul
mă
ceează vis,
cerul
doarme și se pierde
sub o
ceață defrișată,
umbrele
se împletesc,
parc-aș
fi
în
paradis,
mă deștept
în răsărit,
sunt,
în floare
adunată.
De sub
ceață
mă
privesc ochi albaștri,
plini
de ploi,
parc-alerg,
dar
parcă stau,
marmură
sunt printre nori,
fac un
pas,
dar mă
opresc,
mersu-mi
pare mai greoi,
mă petrec
pierdută-n cerul ochilor
amăgitori.
Ochi albaștri
mă privesc
și mă
mângâie
în vis,
lăcrimarea
lor mă spală
de coșmarul
ce-am avut,
mă trezesc
din înflorire,
sunt
o floare
de cais,
ramul mă
mai ține-n brațe,
înc-un
veac,
sau un
minut.
Silvia Urlih 26.10.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu