miercuri, 21 octombrie 2015

Iubirea, altar pe cerul vieții - Silvia Urlih


Iubire… Iubire slăvită de poeți, iubire cântată de natură… iubire trăită de trăitorii acestei lumi.
 Iubirea, dincolo de nori, e… tot iubire. E iubirea pentru divinitate. Căci… ce am fi noi fără iubirea ce o primim de la El, de la dumnezeirea noastră ?! Ce am fi noi , dacă nu am dărui mai departe această iubire ?! Ce am fi dacă nu ne-am iubi pe noi înșine ?! De ce pe noi înșine ?! Pentru că asta ar însemna că am acceptat divinul în interiorul ființei noastre. Cum să dăruiești ceva din ce nu ai ?! Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți … Cum, dacă nu știm să ne iubim, să ne acceptăm cu defectele noastre, pe care să ne străduim să le corijăm ?! Ce am fi dacă nu am ști să iubim ?! Am fi… doar niște puncte mișcătoare între două dimensiuni. Una celestă, cealaltă pământeană.
Iubire… iubirea, marea simfonie a omului, poate salva vieți. Ea nu te lasă să cazi în groapa pe care uneori viața ți-o deschide, pentru că la marginea ei ți-ai ridicat altarul iubirii.
Iubirea, altar pe puntea vieții. Căci… ce este altceva viața, dacă nu un pod ?! Un pod, o punte, care leagă cele două infinituri… unul de unde venim, celălalt unde ne îndreptăm. Uneori puntea se rupe și suntem gata gata să picăm în hăul de sub ea. De fiecare dată însă, există cineva care să ne dea o mână de ajutor. Uneori sunt oameni, dar de fiecare dată e divinitatea. Divinitatea nu te va lăsa niciodată să cazi în groapa propriei tale vieți.
 Iubirea, altar în palma vieții. O viață cu urcușuri dar și cu coborâșuri. O viață în care uneori palmele ne dor de atâta strângere. Trebuie să-ți ștergi rănile, să strângi din pumni și să mergi mai departe. Doar iubind simțim că trăim. Doar iubirea sinceră, adevărată, dintre doi oameni, îi ajută să treacă împreună peste obstacolele vieții, îi ajută să îmbătrânească împreună. Iubirea te înalță, îți dă aripi și poți să urci până dincolo de nouri, alături de persoana care te iubește.
Iubirea, altar pe cerul vieții. Căci… ce este altceva viața noastră dacă nu un cer ?! Un cer uneori înstelat, alteori înnourat. Uneori, pe cerul vieții noastre se pornesc furtuni și uragane, dar, după cum bine știți, de fiecare dată, după furtună iese soarele. De ce ?! Pentru că pe cerul vieții noastre ne-am construit altarul iubirii.
Iubirea, altar pe puntea dintre inimi. Căci… ce am fi noi, oamenii, fără iubire, acceptare, iertare și uitare ?! Cum ne-am apropia unii de ceilalți, dacă ne-am naște cu inimi împietrite ?! Am fi lipsiți de compasiune, de milă, de înțelegere, de acceptare a ceea ce ni se întâmplă și a ceea ce li se întâmplă celor din preajma noastră. Ne-am naște monștri și am perpetua nația cu creaturi monstruoase. Dar, uneori, până și pietrele se încing sub căldura soarelui. 
Iubire, sentiment  suveran, sentiment suprem, sentiment absolut și cârmuitor,  ce așteaptă cuminte să răsară din trupul verde și necopt, apoi să se rumenească în cuptorul inimii, pe măsură ce ne înțelepțim .
Iubire care se scurge și  ne împletește  cu  prinosul aripilor de înger și care te conduce spre nemărginire.
Iubire, sentiment ce te determină să-ți trăieşti viaţa după ornicul și busola inimii . Ea te cuprinde o dată cu născarea şi nu îţi mai dă drumul. Te urmăreşte , îți înconjoară trupul, simțul, vederea, auzul.
Iubire… iubirea îți confiscă TOT… Când iubești,  nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai gândești… doar simți. Simți cum toate anotimpurile își dau întâlnire în anotimpul tău. Simți cum cerul și pământul se contopesc într-un buchet imens de flori . Simți cum, cu dinți de foc, iubirea mușcă din tine… și ți-e bine…. ți-e așa de bine…
Când iubești, cuvintele  amuțesc, se opresc într-o privire, într-un sărut, se contopesc în tăcerea din clipa dorită, visată, chemată.
Iubire… un lung coridor flancat de îngeri, prin care pășești ferm și  sigur, prin care nu te rătăcești dacă urmărești flacăra ce arde la capătul lui, pentru că flacăra întruchipează chipul persoanei iubite. Te așteaptă acolo, arzând, cu brațe de foc deschise către inima ta. Abia aștepți să ajungi la ea, să-i simți căldura, arderea, seva, viața.
Iubire... un TOT, modelat din trăiri, sentimente, simțire, tăcere.
Iubire în doi, pentru că doi este suma dintre un suflet și alt suflet, dintre un trup și alt trup, dintre un bărbat și o femeie, care împreună să încapă într-un singur măr. Un măr roșu, sănătos, cu semințe verzi din care să răsară lăstari. Uneori cauți să întâlnești iubirea adevărată o viață. E imposibil ca ea să nu te găsească. Mai devreme sau mai târziu, te găsește, pentru că tu, cititorule, știi ce-ți dorești. Îți dorești să iubești și să fii iubit. Îți dorești cu sufletul, iar sufletul nu are vârstă. El, sufletul, știe cum să transmită minții dorința de a simți că ești iubit.
Uneori,  din iubire neîmpărtășită se naște ura. Gonește acest sentiment și fă-i loc iubirii. Nu uita niciodată că ce dăruiești primești. 
A nega că acest sentiment  numit iubire te guvernează, este ca şi cum ţi-ai nega propria existenţă, ca și cum ți-ai nega propria născare.
Iubirea te însoțește mereu, te ajută în viaţă, pentru că ea , iubirea, este însăși viața.
ÃÄ
TU ȘTII CĂ MÂINE
Știi,
tu astăzi
nu mai știi cum să iubești,
nu știi
să creionezi în soartă
noi cărări,
ai învățat,
sau ai crezut că dacă-mbătrânești,
nu vei mai ști
iubirea
cum te înalță-n zări.
Știi,
o viaț-ai alergat după himere,
o viață
ai crezut
că n-ai să cărunțești,
ai strâns în coșul vieții,
semințele de mere,
și n-ai crezut că în amurg,
iubirea
o-ntâlnești.

Știi,
mâine,
nu vei mai ști iubi,
știi,
mâine,
iubirea te va ține-n întuneric.
Tu știi că mâine,
norii te-or îngrădi,
și n-ai să vezi
în măr,
că sufletul ți-e petic?!

SUNT, IUBITE !
Sunt,
iubite,
primăvară,
floare-ți sunt acum, spre seară,
luna mea te-mbrățișează,
te-a găsit printre destine,
sunt izvorul dezghețat ce năvalnic
te-nfășoară,
malurile ți le sfarm,
te clădesc ocean
în mine.

Sunt,
iubite,
o livadă,
înfloresc din palma ta,
floarea soarelui îți sunt,
aninată de câmpie,
te îmbrac cu primăvara ce-am luat-o
de pe-o stea,
zilele
ți le-nsoresc pentru anii ce-or să vie.

Sunt,
iubite ,
zi de vară,
toamna
tu mi-ai puso-n piept,
ai găsit-o pe o bancă desfrunzită
de-ntuneric,
ia-i cântat cu sufletul
și
i-ai spus ”de când te-aștept”
soarele
i-ai pus în brațe lângă cerul tău
feeric.
ÃÄ
NEDATORI TRECUTULUI
Din cer răscolit de adânc,
doi ochi
ne privesc cu iertare,
sub povara grea de stele
străjuie
drumuri și vieți,
ne veghează tinerețea,
ne conduc
spre neiernare,
ne îmbracă-n zâmbete,
să rămânem
dimineți.

Se deschid ca evantaiul
când
greșim calea-nțeleaptă,
se pliază sub aripă,
strâng în ei
poverile,
fulguie pană de aripi,
rătăcirea
ne-o îndreaptă,
se-nfrățesc cu sufletul,
ne dă
primăverile.

Ochi de vultur bătrânit,
tineri,
dar uitați de timp,
străjuie pe umeri slabi
să le dea
puterile,
nu ne uită
și
ne văd
cum ieșim din anotimp,
ne iau iarna de pe umeri
și
ne lasă verile.

Sunt
adesea obosiți
de albastrul
fără tiv,
îi apasă netrezirea
și
amurgul trupului,
ne adună-n gama vremii,
ne anină-n portativ,
să rămânem veșniciei
nedatori trecutului.

ÃÄ
 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” -Silvia Urlih



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu