Iubire… Iubire slăvită de poeți, iubire cântată de
natură… iubire trăită de trăitorii acestei lumi.
Iubirea,
dincolo de nori, e… tot iubire. E iubirea pentru divinitate. Căci… ce am fi noi
fără iubirea ce o primim de la El, de la dumnezeirea noastră ?! Ce am fi noi ,
dacă nu am dărui mai departe această iubire ?! Ce am fi dacă nu ne-am iubi pe
noi înșine ?! De ce pe noi înșine ?! Pentru că asta ar însemna că am acceptat divinul
în interiorul ființei noastre. Cum să dăruiești ceva din ce nu ai ?! Să-ți
iubești aproapele ca pe tine însuți … Cum, dacă nu știm să ne iubim, să ne
acceptăm cu defectele noastre, pe care să ne străduim să le corijăm ?! Ce am fi
dacă nu am ști să iubim ?! Am fi… doar niște puncte mișcătoare între două
dimensiuni. Una celestă, cealaltă pământeană.
Iubire… iubirea, marea simfonie a omului, poate salva
vieți. Ea nu te lasă să cazi în groapa pe care uneori viața ți-o deschide,
pentru că la marginea ei ți-ai ridicat altarul iubirii.
Iubirea, altar pe puntea vieții. Căci… ce este
altceva viața, dacă nu un pod ?! Un pod, o punte, care leagă cele două infinituri…
unul de unde venim, celălalt unde ne îndreptăm. Uneori puntea se rupe și suntem
gata gata să picăm în hăul de sub ea. De fiecare dată însă, există cineva care
să ne dea o mână de ajutor. Uneori sunt oameni, dar de fiecare dată e
divinitatea. Divinitatea nu te va lăsa niciodată să cazi în groapa propriei tale
vieți.
Iubirea,
altar în palma vieții. O viață cu urcușuri dar și cu coborâșuri. O viață în
care uneori palmele ne dor de atâta strângere. Trebuie să-ți ștergi rănile, să
strângi din pumni și să mergi mai departe. Doar iubind simțim că trăim. Doar
iubirea sinceră, adevărată, dintre doi oameni, îi ajută să treacă împreună
peste obstacolele vieții, îi ajută să îmbătrânească împreună. Iubirea te înalță,
îți dă aripi și poți să urci până dincolo de nouri, alături de persoana care te
iubește.
Iubirea, altar pe cerul vieții. Căci… ce este
altceva viața noastră dacă nu un cer ?! Un cer uneori înstelat, alteori
înnourat. Uneori, pe cerul vieții noastre se pornesc furtuni și uragane, dar,
după cum bine știți, de fiecare dată, după furtună iese soarele. De ce ?! Pentru
că pe cerul vieții noastre ne-am construit altarul iubirii.
Iubirea, altar pe puntea dintre inimi. Căci… ce am
fi noi, oamenii, fără iubire, acceptare, iertare și uitare ?! Cum ne-am apropia
unii de ceilalți, dacă ne-am naște cu inimi împietrite ?! Am fi lipsiți de
compasiune, de milă, de înțelegere, de acceptare a ceea ce ni se întâmplă și a
ceea ce li se întâmplă celor din preajma noastră. Ne-am naște monștri și am
perpetua nația cu creaturi monstruoase. Dar, uneori, până și pietrele se încing
sub căldura soarelui.
Iubire, sentiment
suveran, sentiment suprem, sentiment absolut și cârmuitor, ce așteaptă cuminte să răsară din trupul
verde și necopt, apoi să se rumenească în cuptorul inimii, pe măsură ce ne înțelepțim
.
Iubire care se scurge și ne împletește
cu prinosul aripilor de înger și
care te conduce spre nemărginire.
Iubire, sentiment ce te determină să-ți trăieşti
viaţa după ornicul și busola inimii . Ea te cuprinde o dată cu născarea şi nu
îţi mai dă drumul. Te urmăreşte , îți înconjoară trupul, simțul, vederea,
auzul.
Iubire… iubirea îți confiscă TOT… Când
iubești, nu mai vezi, nu mai auzi, nu
mai gândești… doar simți. Simți cum toate anotimpurile își dau întâlnire în
anotimpul tău. Simți cum cerul și pământul se contopesc într-un buchet imens de
flori . Simți cum, cu dinți de foc, iubirea mușcă din tine… și ți-e bine…. ți-e
așa de bine…
Când iubești, cuvintele amuțesc, se opresc într-o privire, într-un
sărut, se contopesc în tăcerea din clipa dorită, visată, chemată.
Iubire… un lung coridor flancat de îngeri, prin
care pășești ferm și sigur, prin care nu
te rătăcești dacă urmărești flacăra ce arde la capătul lui, pentru că flacăra
întruchipează chipul persoanei iubite. Te așteaptă acolo, arzând, cu brațe de
foc deschise către inima ta. Abia aștepți să ajungi la ea, să-i simți căldura,
arderea, seva, viața.
Iubire... un TOT, modelat din trăiri, sentimente,
simțire, tăcere.
Iubire în doi, pentru că doi este suma dintre un
suflet și alt suflet, dintre un trup și alt trup, dintre un bărbat și o femeie,
care împreună să încapă într-un singur măr. Un măr roșu, sănătos, cu semințe
verzi din care să răsară lăstari. Uneori cauți să întâlnești iubirea adevărată
o viață. E imposibil ca ea să nu te găsească. Mai devreme sau mai târziu, te
găsește, pentru că tu, cititorule, știi ce-ți dorești. Îți dorești să iubești
și să fii iubit. Îți dorești cu sufletul, iar sufletul nu are vârstă. El,
sufletul, știe cum să transmită minții dorința de a simți că ești iubit.
Uneori, din iubire neîmpărtășită se naște ura.
Gonește acest sentiment și fă-i loc iubirii. Nu uita niciodată că ce dăruiești
primești.
A nega că acest
sentiment numit iubire te guvernează,
este ca şi cum ţi-ai nega propria existenţă, ca și cum ți-ai nega propria
născare.
Iubirea te însoțește
mereu, te ajută în viaţă, pentru că ea , iubirea, este însăși viața.
ÃÄ
TU ȘTII CĂ MÂINE
Știi,
tu astăzi
nu mai știi cum să iubești,
nu știi
să creionezi în soartă
noi cărări,
ai învățat,
sau ai crezut că
dacă-mbătrânești,
nu vei mai ști
iubirea
cum te înalță-n zări.
Știi,
o viaț-ai alergat după himere,
o viață
ai crezut
că n-ai să cărunțești,
ai strâns în coșul vieții,
semințele de mere,
și n-ai crezut că în amurg,
iubirea
o-ntâlnești.
Știi,
mâine,
nu vei mai ști iubi,
știi,
mâine,
iubirea te va ține-n întuneric.
Tu știi că mâine,
norii te-or îngrădi,
și n-ai să vezi
în măr,
că sufletul ți-e petic?!
SUNT, IUBITE !
Sunt,
iubite,
primăvară,
floare-ți sunt acum, spre seară,
luna mea te-mbrățișează,
te-a găsit printre destine,
sunt izvorul dezghețat ce năvalnic
te-nfășoară,
malurile ți le sfarm,
te clădesc ocean
în mine.
Sunt,
iubite,
o livadă,
înfloresc din palma ta,
floarea soarelui îți sunt,
aninată de câmpie,
te îmbrac cu primăvara ce-am luat-o
de pe-o stea,
zilele
ți le-nsoresc pentru anii ce-or să
vie.
Sunt,
iubite ,
zi de vară,
toamna
tu mi-ai puso-n piept,
ai găsit-o pe o bancă desfrunzită
de-ntuneric,
ia-i cântat cu sufletul
și
i-ai spus ”de când te-aștept”
soarele
i-ai pus în brațe lângă cerul tău
feeric.
ÃÄ
NEDATORI TRECUTULUI
Din
cer răscolit de adânc,
doi
ochi
ne
privesc cu iertare,
sub
povara grea de stele
străjuie
drumuri
și vieți,
ne
veghează tinerețea,
ne
conduc
spre
neiernare,
ne
îmbracă-n zâmbete,
să
rămânem
dimineți.
Se
deschid ca evantaiul
când
greșim
calea-nțeleaptă,
se
pliază sub aripă,
strâng
în ei
poverile,
fulguie
pană de aripi,
rătăcirea
ne-o
îndreaptă,
se-nfrățesc
cu sufletul,
ne
dă
primăverile.
Ochi
de vultur bătrânit,
tineri,
dar
uitați de timp,
străjuie
pe umeri slabi
să
le dea
puterile,
nu
ne uită
și
ne
văd
cum
ieșim din anotimp,
ne
iau iarna de pe umeri
și
ne
lasă verile.
Sunt
adesea
obosiți
de
albastrul
fără
tiv,
îi
apasă netrezirea
și
amurgul
trupului,
ne
adună-n gama vremii,
ne
anină-n portativ,
să
rămânem veșniciei
nedatori
trecutului.
ÃÄ
fragment din cartea „Giulgiul iubirii” -Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu