Iubirea, altar pe cerul vieții - Silvia Urlih

Iubire… Iubire slăvită de poeți, iubire cântată de natură… iubire trăită de trăitorii acestei lumi.

 Iubirea, dincolo de nori, e… tot iubire. E iubirea pentru divinitate. Căci… ce am fi noi fără iubirea ce o primim de la El, de la dumnezeirea noastră ?! Ce am fi noi , dacă nu am dărui mai departe această iubire ?! Ce am fi dacă nu ne-am iubi pe noi înșine ?! De ce pe noi înșine ?! Pentru că asta ar însemna că am acceptat divinul în interiorul ființei noastre. Cum să dăruiești ceva din ce nu ai ?! Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți … Cum, dacă nu știm să ne iubim, să ne acceptăm cu defectele noastre, pe care să ne străduim să le corijăm ?! Ce am fi dacă nu am ști să iubim ?! Am fi… doar niște puncte mișcătoare între două dimensiuni. Una celestă, cealaltă pământeană.

Iubire… iubirea, marea simfonie a omului, poate salva vieți. Ea nu te lasă să cazi în groapa pe care uneori viața ți-o deschide, pentru că la marginea ei ți-ai ridicat altarul iubirii.

Iubirea, altar pe puntea vieții. Căci… ce este altceva viața, dacă nu un pod ?! Un pod, o punte, care leagă cele două infinituri… unul de unde venim, celălalt unde ne îndreptăm. Uneori puntea se rupe și suntem gata gata să picăm în hăul de sub ea. De fiecare dată însă, există cineva care să ne dea o mână de ajutor. Uneori sunt oameni, dar de fiecare dată e divinitatea. Divinitatea nu te va lăsa niciodată să cazi în groapa propriei tale vieți.

 Iubirea, altar în palma vieții. O viață cu urcușuri dar și cu coborâșuri. O viață în care uneori palmele ne dor de atâta strângere. Trebuie să-ți ștergi rănile, să strângi din pumni și să mergi mai departe. Doar iubind simțim că trăim. Doar iubirea sinceră, adevărată, dintre doi oameni, îi ajută să treacă împreună peste obstacolele vieții, îi ajută să îmbătrânească împreună. Iubirea te înalță, îți dă aripi și poți să urci până dincolo de nouri, alături de persoana care te iubește.

Iubirea, altar pe cerul vieții. Căci… ce este altceva viața noastră dacă nu un cer ?! Un cer uneori înstelat, alteori înnourat. Uneori, pe cerul vieții noastre se pornesc furtuni și uragane, dar, după cum bine știți, de fiecare dată, după furtună iese soarele. De ce ?! Pentru că pe cerul vieții noastre ne-am construit altarul iubirii.

Iubirea, altar pe puntea dintre inimi. Căci… ce am fi noi, oamenii, fără iubire, acceptare, iertare și uitare ?! Cum ne-am apropia unii de ceilalți, dacă ne-am naște cu inimi împietrite ?! Am fi lipsiți de compasiune, de milă, de înțelegere, de acceptare a ceea ce ni se întâmplă și a ceea ce li se întâmplă celor din preajma noastră. Ne-am naște monștri și am perpetua nația cu creaturi monstruoase. Dar, uneori, până și pietrele se încing sub căldura soarelui. 

Iubire, sentiment  suveran, sentiment suprem, sentiment absolut și cârmuitor,  ce așteaptă cuminte să răsară din trupul verde și necopt, apoi să se rumenească în cuptorul inimii, pe măsură ce ne înțelepțim .

Iubire care se scurge și  ne împletește  cu  prinosul aripilor de înger și care te conduce spre nemărginire.

Iubire, sentiment ce te determină să-ți trăieşti viaţa după ornicul și busola inimii . Ea te cuprinde o dată cu născarea şi nu îţi mai dă drumul. Te urmăreşte , îți înconjoară trupul, simțul, vederea, auzul.

Iubire… iubirea îți confiscă TOT… Când iubești,  nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai gândești… doar simți. Simți cum toate anotimpurile își dau întâlnire în anotimpul tău. Simți cum cerul și pământul se contopesc într-un buchet imens de flori . Simți cum, cu dinți de foc, iubirea mușcă din tine… și ți-e bine…. ți-e așa de bine…

Când iubești, cuvintele  amuțesc, se opresc într-o privire, într-un sărut, se contopesc în tăcerea din clipa dorită, visată, chemată.

Iubire… un lung coridor flancat de îngeri, prin care pășești ferm și  sigur, prin care nu te rătăcești dacă urmărești flacăra ce arde la capătul lui, pentru că flacăra întruchipează chipul persoanei iubite. Te așteaptă acolo, arzând, cu brațe de foc deschise către inima ta. Abia aștepți să ajungi la ea, să-i simți căldura, arderea, seva, viața.

Iubire... un TOT, modelat din trăiri, sentimente, simțire, tăcere.

Iubire în doi, pentru că doi este suma dintre un suflet și alt suflet, dintre un trup și alt trup, dintre un bărbat și o femeie, care împreună să încapă într-un singur măr. Un măr roșu, sănătos, cu semințe verzi din care să răsară lăstari. Uneori cauți să întâlnești iubirea adevărată o viață. E imposibil ca ea să nu te găsească. Mai devreme sau mai târziu, te găsește, pentru că tu, cititorule, știi ce-ți dorești. Îți dorești să iubești și să fii iubit. Îți dorești cu sufletul, iar sufletul nu are vârstă. El, sufletul, știe cum să transmită minții dorința de a simți că ești iubit.

Uneori,  din iubire neîmpărtășită se naște ura. Gonește acest sentiment și fă-i loc iubirii. Nu uita niciodată că ce dăruiești primești. 

A nega că acest sentiment  numit iubire te guvernează, este ca şi cum ţi-ai nega propria existenţă, ca și cum ți-ai nega propria născare.

Iubirea te însoțește mereu, te ajută în viaţă, pentru că ea , iubirea, este însăși viața.

ÃÄ

TU ȘTII CĂ MÂINE

Știi,

tu astăzi

nu mai știi cum să iubești,

nu știi

să creionezi în soartă

noi cărări,

ai învățat,

sau ai crezut că dacă-mbătrânești,

nu vei mai ști

iubirea

cum te înalță-n zări.

Știi,

o viaț-ai alergat după himere,

o viață

ai crezut

că n-ai să cărunțești,

ai strâns în coșul vieții,

semințele de mere,

și n-ai crezut că în amurg,

iubirea

o-ntâlnești.

Știi,

mâine,

nu vei mai ști iubi,

știi,

mâine,

iubirea te va ține-n întuneric.

Tu știi că mâine,

norii te-or îngrădi,

și n-ai să vezi

în măr,

că sufletul ți-e petic?!

SUNT, IUBITE !

Sunt,

iubite,

primăvară,

floare-ți sunt acum, spre seară,

luna mea te-mbrățișează,

te-a găsit printre destine,

sunt izvorul dezghețat ce năvalnic

te-nfășoară,

malurile ți le sfarm,

te clădesc ocean

în mine.

Sunt,

iubite,

o livadă,

înfloresc din palma ta,

floarea soarelui îți sunt,

aninată de câmpie,

te îmbrac cu primăvara ce-am luat-o

de pe-o stea,

zilele

ți le-nsoresc pentru anii ce-or să vie.

Sunt,

iubite ,

zi de vară,

toamna

tu mi-ai puso-n piept,

ai găsit-o pe o bancă desfrunzită

de-ntuneric,

ia-i cântat cu sufletul

și

i-ai spus ”de când te-aștept”

soarele

i-ai pus în brațe lângă cerul tău

feeric.

ÃÄ

NEDATORI TRECUTULUI

Din cer răscolit de adânc,

doi ochi

ne privesc cu iertare,

sub povara grea de stele

străjuie

drumuri și vieți,

ne veghează tinerețea,

ne conduc

spre neiernare,

ne îmbracă-n zâmbete,

să rămânem

dimineți.

Se deschid ca evantaiul

când

greșim calea-nțeleaptă,

se pliază sub aripă,

strâng în ei

poverile,

fulguie pană de aripi,

rătăcirea

ne-o îndreaptă,

se-nfrățesc cu sufletul,

ne dă

primăverile.

Ochi de vultur bătrânit,

tineri,

dar uitați de timp,

străjuie pe umeri slabi

să le dea

puterile,

nu ne uită

și

ne văd

cum ieșim din anotimp,

ne iau iarna de pe umeri

și

ne lasă verile.

Sunt

adesea obosiți

de albastrul

fără tiv,

îi apasă netrezirea

și

amurgul trupului,

ne adună-n gama vremii,

ne anină-n portativ,

să rămânem veșniciei

nedatori trecutului.

ÃÄ

 fragment din cartea „Giulgiul iubirii” -Silvia Urlih