CE SUNTEM NOI ?! - Silvia Urlih

Nu suntem îngeri, dar plutim, zburăm cu aripi ancestrale,

Nu suntem soare, dar lucim, ne-mbracă raza în mătase,

Nu suntem arbori, dar ne doare când frunzele ne cad în cale,

Nu suntem cântec, dar cântăm chiar dacă notele sunt false.

Nu suntem ploaie, nici zăpezi, dar ne topim ca lumânarea,

Anii ni-i poartă printre zile, nopți vămuite de ierbar,

Îmbătrânim, nu ne cunoaștem, și nu știm cât de dulce-i sarea,

Nu înțelegem că trăirea, ne este viață dată-n dar.

Nu suntem nopți, nici lumânări și nici altar în catedrală,

Nu știm lumina s-o vedem când degustăm arar pelinul,

Nu înțelegem că iertarea, uitare e, nu cârpăceală,

Nu înțelegem că iubirea ne înflorește-n suflet crinul.                   

Nu suntem glastre puse-n geam, nu suntem flori înmiresmate,

Nu suntem  crengi dar nici pădure să fim cu frunze înverzite,

Suntem actori fără de scenă, umblăm cu fețele mascate,

Ne-ascundem sufletul naiv în haine vechi , mucegăite.

Nu suntem regi, nici cerșetori, nu știm iubirea s-o primim,

Ne batem joc de cel străin, și de cei dragi, ne batem joc,

Nu știm să râdem, nici să plângem, nu știm dăm, să dăruim,

Nu știm că viața ni-i un dat, nu e o marfă-n iarmaroc.

Îmbătrânim fără să știm că azi e mâine pentru ieri,

Ne-mpiedicăm de un bufon, căzut din coșul cu-amintiri,

Ne dăm uitarea pe un ban, nu înțelegem că-n uitări,

Rămâne tinerețea noastră ce-a fost o lacrimă-n priviri.

Păcatele ne cotropesc, iar nefăcutul ne apleacă,

Nu vrem să înflorim copacii cu laurii strânși din coroană,

Nici rădăcina nu ne lasă, o dor durerile… și pleacă,

Nu vrem să știm că viața noastră, e doar o clipă, nu-i o goană.

Ne strecurăm printre cavouri de oase veștede, uscate,

Ne-ngrijorează mersul lor, pe-al nostru nu-l vedem obstacol ,

Nu suntem îngeri, dar nici demoni, îmbătrânim plini de păcate,

Nu suntem sori, nici dimineți, nici vise scrise de oracol.

Ne ducem zilele ascunși, în case mari, fără ferestre

Nici uși la ziduri nu avem, căci ne ascundem de lumină

Ne aruncăm în hăuri goale trecutul ce ne este zestre

Nu mai păstrăm nimic din Sfânt, nu vrem să știm ce va să vină.

Credința o golim în ghenă, credința-n noi și în divin

Iubirea ce-o primim ca dar ne e amanta de serviciu

Nu vrem să știm că ce primim ne e avere, nu-i un spin

Nu vrem să știm că a ierta, nu este doar un artificiu.

Nu suntem plâns și nici durere, ne cântă iarna pe la tâmple,

Suntem iubire din iubire, suntem un strop din leacul Lui,

Suntem doar întâmplări plăpânde lăsaten- vreme să se-ntâmple,

Nu știm să învățăm din ieri, nici că ce-i astăzi, mâine nu-i.

Suntem și spini, suntem și sânge, suntem un zbor spre infinit

Uităm că infinitul nostru e doar o trecere , un vals

Uităm că am venit pe lume, ne-ntoarcem de unde-am venit

Nu avem ochi, n-avem auz, avem în schimb ardere-n glas.

Ne suntem veșnicii dușmani, ne suntem cositori de pietre,

Ne suntem inamici perverși, ne suntem umbre-n întuneric,

Ne suntem râuri fără apă, ne suntem vaduri fără luntre,

Ne suntem plâns fără de lacrimi, ne suntem film fără generic.

Ce suntem noi pe ăst pământ, decât un zbor de aripi albe?

Ce suntem noi în univers, decât doar puncte trecătoare?

Ce suntem noi să judecăm păcatele prinse în salbe?

Ce suntem noi în fața Lui? Suntem un semn de întrebare.

 Silvia Urlih 30.10.2015