Povară-mi sunt,
povară-ți ești,
ne construim morminte,
uităm
că suntem ciob
din crucea Lui de răstignire,
uităm să ne plecăm,
să fim doar simțăminte,
ne dor
și spinii
și biciul
și cuiul,
murim în nemurire.
Sub larma
bunilor străbuni
ce oglindește-n cer văpaia,
se-ncruntă cerul și pământul,
mai mor un pic și eu
și tu,
ne înflorește-n suflet gândul
c-am fost
și ne vom fi odaia,
o casă-ntre pământ și cer,
căci,
nu vom moșteni
pe veci pământu.
Se-ncruntă în mine-abisul mort
din clopote-ancestrale,
se-ncruntă din cavouri
țărânile uitate ,
privesc spre noi,
cu ochi de jar,
din ere neegale,
chipuri
care au fost
cândva
de cruce agățate.
Silvia Urlih 09.12.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu