Citesc
în
cartea ce am scris-o,
citesc
și poartea se deschide,
pătrund
prin ușa ce-a rămas
doar o
firidă
spre
trecut,
revăd
imagini
ce mi-au fost
clipe
ferice
sau
perfide,
citesc printre
cuvinte reci
ceea
ce-am fost,
dar,
nu am vrut.
Povestea
mă
trimite-n vremi
ce
le-am trăit,
dar
m-au durut,
mă mai
trimite-n primăveri
ce
le-am avut
ca
fericire,
citesc
și
recitesc pasaje
din
viața ce mi-a fost
un scut,
ea m-a
împins spre toamna mea,
o
toamnă
fără
amurgire.
Poarta
ce mă privește-n
ochi
mă-ndeamnă
pragul
să-i pășesc,
mi-arată
camera-i curată
cu
șterguri
din
țesut ales,
sub
tălpi
mi-așează
câmp cu flori
și mir
din mir
împărătesc,
îmi
pune tot trecut-n ram,
și-n
fructul
ce mi
l-am cules.
Silvia Urlih 15.07.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu