Sunt
setea mea nepotolită
de
spusul celor ce n-am spus,
mi-e
sete
de a
spune lumii
că-n
cer mi-adăp secătuirea,
mi-e
dor
să fiu
iar lupul alb
care în
mine
n-a
apus,
mi-e
dor
să-mi
fiu izvorul viu
ce-n
mine și-a găsit
găsirea.
Sunt
noaptea ce m-ademenește
cu
noaptea-n noapte
să
adorm,
mă
înfășor ca giulgiul sacru
ce-n
mine-n giulgiu
se
rescrie,
mă
strânge haina mult prea strâmtă,
nisipul
mi-a
ascuns-o-n țărm,
mi-e
sufletul prea zdrențuit,
dar,
totu-n
mine
se
prescrie.
Sunt setea
ce nu
mă mai lasă
de
setea vieții
ca să scap,
îmi
prind în palme tâmplele
și
gândul
nu-l
mai las să plece,
rup
nopțile în mii bucăți,
la
rădăcină le tot sap,
aș vrea
ca
zdreanța de pe suflet
să
nu-mi mai fie…
vreau
să sece.
Silvia Urlih 23.07.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu