Când suferi
în tăcere
și-adâncurile-n
tine strigă,
când frumusețea-i
moartă-n stea
și în
izvor
îți
chemi aleanul,
când în
pădure-ți cauți steaua,
dar n-o
găsești
și te
intrigă,
să nu
uiți că în viața-ți scurtă
cărarea
n-o
găsești cu…
banul.
Când în
adâncuri brumării
codrii din tine
se
închină,
când și
fântâna prinde margini,
iar
ciutura
ți-alină
setea,
când macii
câmpului plâng sânge
căci visurile
nu
te-alină,
să nu
uiți că în viața asta,
cu
demnitate-ți plimbi
pecetea.
Când în
izvor îți pierzi rubinul
iară rubiniul
te
ucide,
când arătura
nu-ți
mai este
ogoru-n
care-ai semănat,
când în
oglindă îți vezi plânsul
iar
plânsu-n tine
se
divide,
să nu
uiți că în viața asta,
îți
ești oglindă,
nu
damnat.
Când vorbele
ce n-au fost spune
ar vrea
să
soarbă din privire
privirea
arsă de nesomn
ca
margini albe
de
fântână,
să știi
că setea de adânc
îți
este sete-n oglindire,
să știi
că-n
viață-ți ești doar tu
cu
amăgiri
fără de
frână.
Silvia Urlih 23.07.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu