În marea mea nimicnicie,
privesc în suflet,
la sufletu-mi copil…
mă-ntreb de-i bine…
poate așa-i să fie
închisă-n trupul lui,
să-i fiu
umil.
În micul univers creat de mine,
eu sunt
un bob de grâu
nefrământat,
un fir de praf
tocit de necuprinsa lume,
un aluat naiv
de timp
uscat.
Cu sufletul ce uită să îmbătrânească,
mă joc de-a viața
în lumea-ntunecată,
fug de-ntuneric
spre casa
părintească,
să-mi fie adăpost,
în crucea
luminată.
Silvia Urlih 21.06.2013
Mai cucoana!!!!!! lasa-te de scris ca esti in plus, cine naiba te-a fus sa scrii toate aceste bazaconii????? Dute si fa alt ceva ca la acest capitol esti varza,,,,vai de capul tau!!!!!!!!!!
RăspundețiȘtergere