VIAȚA MEA, NU MĂ LASĂ - Silvia Urlih

Simt

cum de sub gând îmi fuge

pământul,

cum viața-mi se înalță

spre poarta visată,

cum  rămâne din mine

doar gândul…

gândul umbrei mele

în vânt

aruncată.

Simt

cum pe scara uitării urc

tot mai sus,

atât de sus că nimic nu m-ajunge,

nici doruri,

nici jale,

nici lacrimi,

nici plâns,

nimic din ceea ce m-ar putea înfrânge.

Simt

cum nu mai pot să rămân…

aici,

cum mă ajunge

înfumurata nerăbdare,

cum înghețul mă șfichiuie

cu al său bici,

cum nu mai vreau să respir

în tipare.

Mă doare-ntristarea ,

mă lupt

cu uitarea,

gânduri și umbre

pe trup

mă apasă,

strig vieții 
să mă uite

dar 
nu-mi aud strigarea,

mă aud

doar spunându-mi

 ”viața mea , nu mă lasă.”

Silvia Urlih 15.06.2013