Călătoresc
ninsori prin gând,
topesc ghețarul trupului,
sunt surghiunită în decembre,
dar sufletul
îmi e în mai,
sunt primăvară rătăcită printre
plutirea
fulgului,
ascult doinirea vieții mele
ce-mi cântă blând,
din vechiul nai.
Din palmă-mi crește-un trandafir,
dar rădăcina
încă strânge,
cu spinii lui m-au zgâriat,
iar rănile încă mai plâng,
mi-s plină de ciulini și spini,
pe trup
îmi curge râu de sânge,
mă dor durerile ce-au fost,
dar le zidesc
copac în crâng.
Mi-e dor
de primăvara mea,
ce-i sechestrată-n colț de cer,
bătătoresc cărări de veri
prin dune albe
de zăpadă,
mă-nghesui în valiza vieții,
mă vreau afară,
în eter….
pășesc tiptil spre sanctuar,
pășesc,
căci viața mi-e paradă.
Silvia Urlih 17.01.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu