Nisipul mi-e pat,
valul mi-e pătură,
soarele mă învelește
cu raza-i fierbinte,
casă mi-e scoica
ce durerea o-nlătură,
iar plânsul mi-l șterge
din cuvinte.
Pașii-mi rămân urme pierdute,
își caută drumul
pe al nopții cadran,
vor liniștea clipei să asculte
în praful nisipului
din ocean .
Dorm liniștită
în scoica visată,
dorm
în adânc de ocean răstignită,
în lume m-ascund,
de durerea tăiată
și…fug de zăpada
cernită.
Speranța mi-e liniștea
din lumină,
mă leagănă valul iertării,
aștept în tăcere
iubirea divină,
să mă îmbrace
cu somnul uitării.
Silvia Urlih 10.05.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu