Din noapte
se
naște
o
fiică a serii,
mireasă
de soare îndrăgostită,
cu
flăcări
își
plânge durerea durerii,
de
soartă
c-a
fost părăsită.
Cunună
de spic
pe
frunte
ea
poartă,
în
plete crenguțe de soare
și
lună,
conduri
din
fărâme de soartă,
brățări
din
a ploii furtună.
Privește
spre soare ,
privirea
îi plânge,
în
noapte aleargă
pe
dealuri uscate,
aripa-i
moare,
în ramuri își frânge
visările-n
gânduri uitate.
Mireasă
a soarelui
în
straie de nouri
nu-ți
plânge iubirea ,
așteaptă
lumina!
soarele-i
sus,
te-așteaptă
cu
doruri,
în
casa cu lună
să-ți
pună cununa.
Cu
pletele-n vânt,
pe
vânt asfințită ,
aleargă
spre
soare
cu
el să renască…
ea
știe
că
lui i-e mireasă sortită,
în
ieslea din munte
să
se iubească.
Silvia Urlih 26.05.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu