Simt ciobul ce-mi zgârie chipul,
Masca mă arde , mă îngroapă…..
Să fie vântul, viața, sau gândul,
Ce anii în suflet mi-i sapă !?
Nisipul îmi arde privirea,
Albastrul mi-l fierbe –n suferință,
Mă-nec în lacrima ce-mi dă miruirea,
Mă-ndrept prin lacrimă, spre credință.
Pustie și seacă , privesc în
oglindă…
Sufletul vede un chip marmorat,
O mască ce vrea să se desprindă
De chipul ciobit, de timpuri brăzdat.
Silvia Urlih 21.09.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu