În noaptea mea din univers
mă rătăcesc,
dinspre apus
o lumânare
strigă-n asfințit
lumină să îi dau
din rai împărătesc,
s-aprind iubirea-n suflet,
cât
încă n-am murit.
În flacăra luminii
privesc ca-ntr-o oglindă,
mă văd copila naivă
croită din pământ,
alerg cu ea
timpul
să nu ne prindă…
dar mă împiedic
de zbor
și îl descânt.
Îmi arde lumânarea torță-n suflet,
caut un râu
să-mi spele
asfințitul,
găsesc o lacrimă
iar
plânsul ei din zâmbet,
îmi umple viața
și-mi pregătește
răsăritul.
Silvia Urlih 27.09.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu