Mi-e casă
arborele vieții-n infinit,
cununi de frunze
prin suflet rătăcesc,
cu flori de liliac
mă lacrimă un răsărit
în anii mei
cu mine
să întineresc.
Din crengi uscate-mi cresc
lăstari de viață,
din frunze veștede,
renasc viori,
îmi cântă iar apusu-n dimineață
să mă-nsoțesc
cu sufletul în zori.
Copacul vieții mele mi-este poartă,
cu teamă ruginiul
tainic i-l pășesc,
din cerul meu
mă-ndeamn-o șoaptă,
să calc prin flăcările
care mă înzăpezesc.
Silvia Urlih 09.09.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu