UN TIMP AL TRĂIRII ŞI UNUL AL MĂRTURISIRII
Silvia Urlih, Viaţa de după viaţă,
Ca să-ţi pui viaţa pe tavă, precum capul Sfântului
Ioan Botezătorul pe tipsia de aur, în faţa Irodiadei şi a fiicei sale Salomea,
nu e un lucru lesne de înfăptuit. Îţi trebuie mult curaj şi o motivaţie
serioasă. Se vor ivi mereu flămânzi care sunt gata să hăpăie hălcile de carne
crudă şi să soarbă din sângele tău, ca să-şi potolească setea de senzaţional,
cu prostul gust al celor care doresc numai aventura şi lucrurile de suprafaţă.
Şi atunci, ce-ţi rămâne altceva de făcut decât să arunci mărgăritarele tale
sufleteşti unor câini, sau unor porci, care abia aşteaptă să te hărţuiască.
Sunt mulţi oameni care trăiesc numai pentru aşa ceva: să vadă, să soarbă, să
audă, să se pătrundă, să se îndestuleze cu înfrângerile şi necazurile altora.
Şi atunci se grăbesc să judece, fără să ştie cum stau lucrurile văzute şi de pe
cealaltă parte, ba chiar din miezul lor.
Povestea unei vieţi, dacă se poate, cât mai
scandaloasă, este unul din subiectele care incită oamenii. Le eliberează o
cantitate enormă de adrenalină.
De ce? De ce se simt atraşi oamenii de tot ce e
straniu, morbid, crud, îngrozitor, dureros? Pentru că se regăsesc în acele
fraze cumplite, se oglindesc într-una sau în alta din situaţiile redate cu amar
şi obidă de autor, le place să se scalde (ca să nu zic bălăcărească) – în albia
plină cu necurăţenii a celorlalţi şi să-şi râdă în pumni, precum fariseul,
vâzându-l pe vameş la uşa Templului, bătându-şi pieptul şi pocăindu-se cu
aceste cuvinte: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”, în timp ce el însuşi, spunea, aruncând mândru câteva parale
zornăitoare în cutia milei: „Îţi mulţumesc, Doamne că nu sunt şi eu ca şi
ceilalţi, aşa ca vameşul de colo. Eu ţin sâmbăta, plătesc zeciuială bisericii,
nu fac mai mult de o mie de paşi în zi de Sabat...etc”. Isus Cristos afirmă
răspicat că unul din ei (vameşul) în ziua aceea a fost mântuit, iar celălalt
(fariseul) s-a osândit.
De ce este osândit cel care e corect şi-şi plăteşte
datoriile toate, cinstind Biserica şi mergând regulat la slujbe? Pentru trufia
lui. Pentru că se consideră mai bun decât toţi ceilalţi şi se socoteşte
îndreptăţit pentru a fi mântuit.
Nu suntem siguri de mântuire prin propriile mijloace.
Numai Dumnezeu dispune, El fiind singurul care ştie să citească în sufletele
noastre. Ne-ar trebui, din când în când, dioptrii pentru suflet pentru a putea
vedea mai limpede, ceea ce nu se vede cu ochiul liber.
O autoare, a cărei viaţă am parcurs-o în câteva ore, a
îndrăznit să-şi aştearnă experienţele sale, încă de când nu se născuse. Atu-ul
ei este sinceritatea. Dacă sincerităţii ei i se răspunde cu sinceritate,
înseamnă că s-a produs acea comuniune electivă, pe undele freatice ale artei şi
se va putea închega un dialog constructiv. Dacă însă, totul este luat în derizoriu,
beneficiarul nu câştigă nimic din exerciţiile de sinceritate ale
autoarei.
Şi totuşi, Silvia Urlih a îndrăznit. A lăsat deoparte
toate prejudecăţile şi-a luat în mână condeiul şi s-a aşternut pe scris. De ce?
Pentru că trecutul, prezentul şi mai ales, nesiguranţa viitorului, o asupreau
prea mult. Şi trebuia să se elibereze. Eliberarea s-a produs treptat, pe măsură
ce înainta în scrierea cărţii. Nu mai voia să ţină nimic pentru sine. I se
părea o impietate să agonisească, să tezaurizeze stări, cuvinte şi sentimente,
numai pentru ea. Mai ales că avea de îndeplinit o misiune. O misiune este o
sarcină pe care şi-a asumat-o cu strângere de inimă, dar care, curând a devenit
o datorie morală, căreia i s-a dedicat.
Astfel s-a născut cartea „Viaţa de după viaţă” –
crâmpeie de vitraliu din care a alcătuit scene reale, cu atât mai vii cu cât
erau mai neverosimile.
După ce-şi derulează filmul vieţii, ca de pe un ecran,
grăbită să nu se degradeze pelicula de celuloid, Silvia Urlih vine spre final,
cu un nou Cod de prescripţii şi legi bazate pe propria experienţă.
Cartea capătă astfel, o tentă moralizatoare şi
pedagogică. Bine intenţionată, cu fraze aproape stereotipe, autoarea îl
îndeamnă pe cititor: eu am făcut aşa...voi nu faceţi ca mine.
Acest cod de legi autoimpuse, începe cu verbul modal
„a avea” legat de alte şi alte verbe, la modul indicativ, timpul perfect
compus, persoana întâia singular şi-şi desfăşoară, precum dascălul de şcoală
nouă, învăţăturile morale:
„Am învăţat din greşeli,
Am învăţat din suferinţă,
Am învăţat să iubesc;
Am învăţat să dăruiesc,
Am învăţat să privesc cu detaşare în trecut;
Am învăţat să-mi iubesc aproapele;
Am învăţat să nu invidiez, să nu urăsc.
Am învăţat să-mi iubesc şi să-mi respect copiii.
Am învăţat să-mi doresc,
Am învăţat să visez şi să lupt pentru a-mi finaliza
visul...
Am învăţat să zbor liber, să fiu independentă, să-mi
păstrez verticalitatea...
Am învăţat să mă fac respectată,
Am învăţat să fac şi să spun doar ceea ce simt.
Am învăţat să trăiesc aşa cum ar fi ultima mea zi de
viaţă.
Am învăţat să lupt cu mine, depăşindu-mi întotdeauna
neputinţa,
Am învăţat să mă ridic de fiecare dată când am căzut
secerată în genunchi, agăţându-mă cu delicateţe de EL.
Am învăţat să nu-mi fie frică de moarte,
Am învăţat să nu-mi fie frică de nimeni şi de nimic,
ci doar să nu-L supăr pe Dumnezeu.
Am învăţat să-mi duc durerea şi suferinţa cu demnitate
şi să nu mă plâng nimănui...
Am învăţat să tac, să plâng şi să-mi strig durerea în
gând.
Am învăţat să nu-i cer lui Dumnezeu nimic, ci doar
să-mi doresc.
Am învăţat că e suficient doar să-I mulţumesc pentru
ceea ce mi-a dat...
Am învăţat să-mi iert părinţii pentru tot ceea ce
mi-au făcut.
Am învăţat să mă iubesc,
Am învăţat să trăiesc.
Am găsit gara şi m-am urcat în locomotiva vieţii când
credeam că am pierdut şi ultimul vagon”.
Între a dori şi a obţine este o cale lungă. Traseul
poate suferi şi hârtoape. Când crezi că ţi se cuvine ceva, abia atunci vezi că
nu ai mijloace.
Cât de concludent conchide autoarea despre cartea
proprie: „O viaţă într-o filă” - un poem tulburător care dezvăluie toate
chinurile şi încercările ei, până la victoria de a putea triumfa asupra
propriului eu, de a se învinge pe sine însăşi şi a deveni o femeie normală (din
femeie cu handicap fizic şi psihic), o femeie curajoasă, puternică, având o voinţă
fermă, o femeie care trăieşte pe propriile picioare (la propriu şi la figurat),
care ştie ce vrea şi care şi-a înfruntat destinul şi s-a ridicat deasupra
tuturor piedicilor şi vicisitudinilor ivite în cale, încă din fragedă
vârstă.
Pe toate le-a lăsat în urmă, s-a împăcat cu sine. S-a
împăcat cu Dumnezeu şi apoi cu oamenii.
Acestea sunt treptele edificării sale: împăcarea cu
sine, cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Dacă ar fi procedat altfel, ar fi fost departe de
perfecţiune. Cu toţii suntem departe de perfecţiune, dar măcar tindem spre ea.
Ne apropiem, pas cu pas şi ajungem aproape, aproape.
Faptul că Dumnezeu a înfăptuit o minune grăitoare prin
ea, vindecând-o dintr-o boală incurabilă, este de domeniul, nu numai al
credinţei, dar şi al realităţii: vindecarea ei este un act vizibil, care nu mai
are nevoie de nici o demonstraţie. Şi totuşi, cine doreşte demonstraţii,
autoarea poate veni cu probe reale.
„Învăţăturile Silviei Urlih către toţi oamenii de
bunăvoinţă” – alese, culese, însuşite şi desluşite, iar la sfârşit, împărtăşite
sunt, de obicei sub forma unor sloganuri sau lozinci, dintr-o şcoală pedagogică
pentru părinţi: Ele sunt întrerupte de fraze confesive şi apoi reluate, cu
aceeaşi intensitate a comunicării. De fapt, ele sunt culese subliminal, din
toată înţelepciunea biblică şi din cea populară, zestre cu care ne-am pomenit
de când ne ştim. Nimic nou sub soare. Doar faptul că aplicăm aceste învăţături la
viaţă este meritoriu:
„IUBIŢI-VĂ COPIII! Iubiţi-i şi arătaţi-le că-i iubiţi!
Nu vă cumpăraţi liniştea cu bani. (...) învăţaţi să vă rugaţi cu inima şi învăţaţi
să-L primiţi în sufletul vostru pe Dumnezeu...Fiecăruia dintre noi ni se pot
întâmpla minuni. DESCHIDEŢI-VĂ INIMA ŞI PRIMIŢI IUBIREA DIVINĂ...”
Meritul incontestabil al cărţii este acela că ea are
un impact asupra cititorului. În ea te regăseşti parţial, iar uneori, până la
identificare. Doar că nu ai avut curajul mărturisirii. Nici pe cel al trăirii.
Silvia Urlih le-a avut pe amândouă. Şi, între ele, Timpul meditării şi al
rugăciunii. Care e puntea de legătură, liantul între cei doi timpi. În care
autoarea „a pictat cuvinte cu pana sufletului. Am pictat cu aripa sufletului pe
filele vieţii, vremelnica mea trecere pe aici, printre muritori. Curând voi
urca acolo unde sunt aşteptată.”
Puterea gândului său a zămislit un noian de cuvinte.
Preţ de o carte, care nu are alt preţ decât viaţa însăşi.
CEZARINA ADAMESCU
12 iunie 2012
Vecerniile Sfântului Anton de Padova
