Între pământ
și cer,
e viața mea
alunecă–n cascade ,
dai iar se ridică
ajung pe infinit s-adun o stea,
s-o rog
să nu-mi mai fie
frică.
Din hău am pornit
spre vârfuri
de munte,
de stânci
și de cioate
m-am împiedicat,
din lacrimă am plămădit
floarea-n grăunte,
îngenunchiată-am fost
și-am înviat.
Pământul
a rămas murdar în urmă,
îngeri mi-au spus
de ei
să mă prind,
durerea
și jalea în mine
nu mai scurmă,
uitarea-a apus
trecutul cu lumină poleind.
Silvia Urlih - 26.06.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu