S-a supărat
cerul pe noi, oamenii. S-a supărat, suferă și plânge. Plânge încercând să ne
spele de păcatele trecute, de cele prezente. Plânge cu vorbe de duh ce ies din
sufletul cerului. Plânge , iar din privire îi ies flăcări de fulger. Ne-am
obrăznicit, ne-am transformat în demoni cu chip uman… ne-am îndobitocit,
sentimentele le-am pierdut în ceața vremii. De ce ? Cine ne guvernează astăzi ?
mai știm să-l acceptăm pe Dumnezeu ? Mai putem discerne între bine și rău,
între înger alb și înger negru ?
Ne-am
construit case în cutii de metal cu gratii de fier. Ne baricadăm în ele, uitând
să mai iubim, să ne mai privim aproapele cu ochiul sufletului. Trăim în cuști
cu zăbrele precum animalele sălbăticite și înflămânzite de îngrijitor, într-o
grădină zoologică. Nu mai vedem lumina. Lumina iubirii s-a pierdut în clipa
uitării. Suntem flămânzi, suntem însetați de sânge, de răzbunare. Trăim
laolaltă , încătușați în propriile noastre frustrări, în propriile noastre
dorinți . Ne creștem puii încuiați cu mii de lacăte. Nu mai vedem lumina
adevărului. Adevărul este distorsionat de întunericul ce a pus stăpânire pe
inima și sufletul nostru. Ne creștem puii în întunericul sufletului , crezând
că aceasta e lumina.
Plânge
cerul… lacrimile lui încearcă să ne spele. Fulgerul luminii încearcă să spargă
gratiile, să descătușeze lacătele. Unde ne mai sunt sentimentele ? Cine ni le-a
confiscat ? Ne luptăm pentru o bucățică din halca unui OM sfârtecat . Ce frumos
miroase hoitul omului nevinovat !..Gustul sângelui ne adună, ne luptăm care dintre
noi, animalele din imensa grădină zoologică , să dețină supremația ! Sunt
victorios ! Am mai făcut o victimă ! Am mai pus la pământ un om, ! Am mai
strivit un suflet ce –și dorea libertate ! Ce bine ne simțim privind printre
gratiile caselor frumos aranjate între lemne ce vor să semene a mobilier ! ce
bine te simți când adulmeci printre gratii o altă victimă !
Plânge cerul
cu lacrima sângelui … Cine ești tu ? ești un leu înfometat … ai impresia că
luptându-te, că trăgând din ciozvârta unui om îngenuncheat, aflat la pământ îți
aperi și-ți hrănești puii. Te hrănești din sufletul celui aflat în suferință,
murdărindu-te de sângele lui. Te întorci în cușca ta și te speli zâmbindu-ți ,
privindu-te în oglindă. Vezi trecând prin fața gratiilor oameni cu chip inuman.
Îi admiri . Îți faci planuri . Nu te-ai săturat cu un suflet… mai vrei. Îți
hrănești și copii cu aceeași morbidă suflare, sperând să-i faci oglinda
chipului tău. Doar că uiți un lucru… uiți să mai iubești, uiți să transmiți și puilor acest sentiment.
Plânge cerul
cu lacrimi ce țâșnesc peste noi cu tunete și fulgere. Ești un tigru înfometat
de sângele și lacrima unei gazele, a gazelei sortite , sau nu, ție. Ce dulce e
lacrima gazelei aflate la pământ, aflate în genunchi . Ce frumos plânge !! ce
bine te simți când îi rupi aripa cu urâțenia sufletului tău. Ce mascul feroce
ești ! Trăiești alături de ea . Ai cumpărat-o cu zeci de ani în urmă de la un
torționar și ai impresia că ai pus stăpânire pe ea. Ai impresia că e
proprietatea ta și poți decide ce-i este ei bine. I-ai cumpărat trupul cu vorbe
frumos ambalate în celofan aspru și plin de urât. Da, o ai în stăpânire, dar
numai trupul îți aparține. Sufletul îi este pur și curat. Sufletul i-a rămas
aninat între cer și pământ,între frunze veștede și flori frumos mirositoare. Se
străduiește să întrevadă lumina . Lumina lumânării ei. Caută să se strecoare
printre gratiile cuștii în care stă închisă. Privește la lumina ei … e astăzi departe, sus… prin credință va ajunge la ea.
Prin credință va fugi din cușca în care și-a pus o părticică din suflet… iar
aerul dintre zăbrele o sufocă. O sufocă într-atât încât vrea să fugă din cușca
ei spre tundra înverzită. Vrea să fugă de lângă tigrul fioros ce îi fură
energia, aerul, ce o secătuiește de vlagă.
Plânge cerul
… plânge cu vorbe doinite, cu glas stins. Spală frunza, spală floarea, spală cușca
zăbrelită….
Poate el , cerul
să descătușeze coliviile ? Poate el, cerul să spele mulțimea de suflete ce se
ascund între gratiile caselor lor ?
Plânge cerul
cu lacrimile celor ce nu mai acceptă colivia cu gratiile ei cu tot.
Silvia Bya
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu