Zbor
dânțuind
spre planeta plecării,
îmi împletesc aripa
cu lutul din mine,
mă înfășor cu veșnicia scăpării,
în așteptarea clipei
ce nu mai vine.
Mă caut în gânduri
și vise
străvechi,
ochii-mi privesc
spre plecarea promisă,
cu lumânarea stinsă stau
la propriul priveghi,
și-aștept să-mi învie
inima închisă.
Vin din neant pentru ziua de mâine,
sufletu-mi freamătă,
trupul e oropsit
de trecut,
sămânța de humă
va face din mine
iar pâine,
plămădită-n răstimp,
până tot am să uit.
Zbor
cu lumina spre lumina din mine
inima fierbe,
sufletul se va-ntoarce-n zenit,
privirea privește
spre veacul ce nu–mi aparține,
plec spre „acasă”,
căci
de acolo-am venit.
Silvia Urlih 26.06.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu