Se uită ne-ncetat lumea la mine,
ciudat,
întrebător
și parcă vinovat,
nu-nțeleg că amândoi ,
eu și cu Tine,
suntem un singur gând,
unit ,
nedezmembrat.
Probabil
se întreabă ce-o fi în mintea mea ,
ce știu mai mult ca alții,
ce taină am aflat,
de ce
când am căzut nu m-a învins durerea
,
de ce
încă exist
iar mintea mea s-a luminat.
Replica mea e simplă,
nu este noutate,
răspunsul
l-am aflat de la bătrânii noștri,
trăiești mereu,
există viață după moarte,
există Dumnezeu,
există monștri.
Nu pot sã spun
cã
mi-ar fi fost ușor ,
nu vreau sã credeți
cã
e meritul meu.
a fost cumplit,
chiar înfiorãtor,
dar cineva mi-a-ntins un braț
și-acela-i Dumnezeu.
Știu astãzi Domnul meu
cât m-ai iubit,
Tu
ai rãmas atâta vreme-n preajma mea,
mi-ai dat dovezi dupã dovezi,
m-ai îngrijit,
mi-ai oblojit cu-atâta dãruire
inima.
Astăzi m-am regăsit,
nu știu sã-ți mulțumesc,
iar între noi
cuvintele
se pierd printre cuvinte,
cãci
Tu ești eu
și eu sunt Tu
și-n toate ne unesc
iubirea și credința care transcend
morminte.
Lumea este un teatru ,este o
călătorie în universul plin de contradicții ,iar eu sunt un trecător neînsemnat
spre noi dimensiuni
Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu