duminică, 19 iunie 2011

OGLINDA TIMPULUI






Oglinda 
îmi arată o statuetă
tristă,
se-ntreabă
unde-i este chipul
inocent,
îi spun
că fata blondă
cu trupul de artistă,
e o ființă vie,
e plâns ,
e dor,
e jale,
e ..alint.

Se-ntreabă statueta
cine-i în fața ei,
de ce sufletu-i plânge
și este obosit ,
cine-i femeia care,
pe-o filă de crâmpei
scrie
cu frunze moarte
că vara s-a sfârșit.

Statuia mea
așteaptă
să reînvie iară,
privește spre oglindă,
spre masca ei
cernită…
este lipsit de viață ,
o liră ,
o chitară…
ce n-a cântat vreodată
să fie fericită.

Oglinda mă privește,
privesc spre ea,
nătângă,
îngân cuvinte goale,
lipsite de-nțeles…
sunt eu,
o falsă umbră
născută ca sa plângă,
acea statuie vie,
cu sufletul ei
șters.

În urma ei
rămâne
o simplă amintire,
un luciu de oglindă,
păstrând
imagini vii,
a unei fete blonde ,
care va ști
se pare
nemuritoarea clipă ,
a vieții ei
…târzii.
Dacă treăiești în trecut, nu ai prezent, iar despre viitor nici nu mai poate fi vorba
Silvia Bya Urlih

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu