OGLINDA TIMPULUI

Oglinda 

îmi arată o statuetă

tristă,

se-ntreabă

unde-i este chipul

inocent,

îi spun

că fata blondă

cu trupul de artistă,

e o ființă vie,

e plâns ,

e dor,

e jale,

e ..alint.

Se-ntreabă statueta

cine-i în fața ei,

de ce sufletu-i plânge

și este obosit ,

cine-i femeia care,

pe-o filă de crâmpei

scrie

cu frunze moarte

că vara s-a sfârșit.

Statuia mea

așteaptă

să reînvie iară,

privește spre oglindă,

spre masca ei

cernită…

este lipsit de viață ,

o liră ,

o chitară…

ce n-a cântat vreodată

să fie fericită.

Oglinda mă privește,

privesc spre ea,

nătângă,

îngân cuvinte goale,

lipsite de-nțeles…

sunt eu,

o falsă umbră

născută ca sa plângă,

acea statuie vie,

cu sufletul ei

șters.

În urma ei

rămâne

o simplă amintire,

un luciu de oglindă,

păstrând

imagini vii,

a unei fete blonde ,

care va ști

se pare

nemuritoarea clipă ,

a vieții ei

…târzii.

Dacă treăiești în trecut, nu ai prezent, iar despre viitor nici nu mai poate fi vorba

Silvia Bya Urlih