Învață să-i spui NU- Silvia Urlih

Orice schimbare în viață, chiar şi una dorită, aduce cu ea o stare de melancolie… te doare, simți chiar că te urăști. De ce ? pentru că tot ce rămâne în urmă este o parte din tine însăți. Într-un fel, trebuie să murim pentru a putea începe o viaţă nouă.

Schimbarea nu este plăcută, dar ea trebuie să fie constantă. Doar când ne schimbăm şi creştem în ochii noștri, vom vedea o lume pe care altfel nu am fi ştiut-o, nu am cunoaște-o.

Am întâlnit în drumul meu spre azi , spre acum, femei și femei. Unele fericite, altele nefericite. Unele mulțumite cu ele însele, altele triste , îngândurate, cu zâmbet schimonosit și fals pe chip. Am întâlnit femei bătute de cel pentru care și-ar fi dat și inima. Ieri, m-am întâlnit cu o doamnă, intelectuală, trecută bine de șaptezeci de ani. Mi-a povestit pe scurt viața ei. Mi-a spus una dintre cele mai ascunse taine . A trăit o viață alături de el, de omul pe care l-a iubit, apoi l-a detestat și a sfârșit a-l urâ. A suferit enorm, dar nu l-a părăsit. Toată viața a fost maltratată…. Fizic și psihic. Nu a spus nimic nimănui, niciodată. A tăcut, a ascuns și și-a văzut de drumul ei.     Când a trebuit să plece la cele sfinte, i-a făcut cele de trebuință cu dăruire. A plâns, a suferit și încă mai suferă de dorul lui. L-a iubit și i-a suportat TOT. A făcut-o pentru el, pentru copii, pentru lume.

Femeia maltratată nu este obligatoriu femeia spitalizată de multe ori cu contuzii şi fracturi (deşi se întâmplă frecvent şi asta!) pe care o vedem uneori la Tv, ci poate să fie vecina ta, sora ta sau o prietenă. Poţi fi chiar tu.

 Portretul ei este de cele mai multe ori, astfel: femeie frumoasă, inteligentă , descurcăreață, dar pe chipul ei se vede oboseala, tristeţea permanentă sau forţarea unui zâmbet artificial. Este o femeie căreia soarta i-a desenat cearcăne şi riduri adânci între sprâncene, la colţurile gurii. Are ochi frumoși, dar foarte triști. Iar râsul… râsul îi este mereu sugrumat… nici nu știe să râdă. Poate avea figura specifică depresiei . Soarta a fost blândă cu ea şi i-a dat sufletul blând, de înger, care îndură tot. Este complet neîncrezătoare în calitatea acţiunilor sale, cere permanent confirmarea de la celălalt, nu are curajul să inițieze un proiect în casă. Se teme foarte tare să nu supere şi este timidă în acţiuni. Nu întreprinde nimic singură ci aşteaptă să secondeze pe cineva. Nu ştie despre ce să vorbească, pentru că se teme să nu spună ceva nelalocul lui. Nu se consideră valoroasă prin sine şi crede că viitorul este identic cu prezentul. Nu cere nimic şi nu se aşteaptă la nimic. Este mereu apatică, îngrijorată şi anxioasă. Este blazată. Caută să-şi perfecţioneze strategiile pentru a fi o bună casnică şi pentru a-i face pe plac lui. Tremură în fața lui și al copiilor, care își imită tatăl și o jignesc, ridică tonul la ea… Iar ea… ea tace, le zâmbește trist, crede că este incapabilă să se ridice la nivelul așteptărilor lor , se străduiește să nu greșească. Dar, de cele mai multe opri, tot străduindu-se să nu mai greșească, devine din ce în ce mai stângace.  Tot spunându-i-se că este neîndemânatică, proastă, ajunge să se identifice cu aceste sentimente. Ajunge să se comporte ca o femeie neîndemânatică, proastă, creierul i se blochează, deși la locul de muncă ia decizii , este foarte apreciată. Aceste femei uneori sunt printre cele care îşi îngrijesc semnele fizice ale maltratării ,  ca să nu afle lumea. Ba chiar îşi formulează problema astfel “el mă bate , dar el mă iubeşte” sau “aşa sunt bărbaţii”sau”ce să fac, unde să mă duc”, sau și mai grav ” bine măcar că este cineva care mă acceptă așa, proastă și nepricepută cum sunt”

Femeile care, înainte de a intra în cercul vicios al constrângerilor de tot felul , au apucat să crească profesional şi au un statut social . Vor avea, spre deosebire de femeile obişnuite, strategii complexe de disimulare. Astfel că nimeni nu va şti că femeia la taior, coafată şi parfumată, impecabilă în profesia ei este o martiră a propriului destin marital. Dar şi ea aleargă repede acasă cu sacoșele pline de cumpărături şi-i comunică lui tot ce a făcut peste zi. Şi ea deserveşte bărbatul şi nu se îndepărtează de cuvântul lui. Şi ea este utilizată fără să gândească că ar putea spune “nu”. Nu există aşa ceva în vocabularul ei de adresat partenerului!  Aşa că îi stă la dispoziţie, dar nimeni din afara casei nu-i poate ghici trauma.

Doamnelor , dragele mele dragi, ar fi bine să ştiţi că nu sunteţi obiecte în posesia nimănui. Că meritaţi respect şi iubire. Şi că maltratarea, de orice tip, nu e pentru nici o fiinţă umană! Nu așteptați momentul când sunteți obligate să-l urâți. Dacă v-au dat numele lui , nu înseamnă că le-ați devenit proprietate. Închideți capitolul subjugare, maltratare cât încă mai aveți timp. Niciodată nu este prea târziu să pornești viața de la capăt. Nu luați păcatele lui asupra voastră urând, blestemând, sau dorindu-i, gândindu-i sfârșitul.

Ce faci când sufletul îți plânge ? Zâmbești ! Ce faci când gânduri triste te apasă ? Te speli cu speranța! Ce faci când simți că nu mai vrei și nu mai poți ? Îi spui persoanei din oglindă că poți, că vrei , că viața e frumoasă ! Ce faci când cei din jurul tău te dezamăgesc ? Îi zâmbești persoanei din oglindă și-i spui că lumea nu s-a sfârșit aici. Ce faci când te trezești și-ți dai seama că de fapt ești deșteaptă, inteligentă, gospodină, frumoasă ? Închizi ușa în spatele tău și-ți iei viața de la capăt. Curaj dragele mele ! Lumea nu se sfârșește , nu se clatină și nu vă va sufoca cu bârfele ei. Lumea va vorbi un timp, vă va judeca poate, dar va uita. Tu, draga mea nu trăiești cu lumea. Iar copiii… ei te vor judeca poate o clipă, dar va veni un timp când te vor înțelege. Dacă nu iei decizia la momentul oportun și-i vei spune copilului ” Nu l-am părăsit din pricina voastră”, veți fi și mai aspru judecați de ei, de copii. Vi se va spune verde în față ” Nu arunca vina pe mine, că nu eu te-am obligat să stai lângă el… nu mă face să mă simt vinovat de nefericirea ta și să trăiesc mai departe toată viața cărând povara acestei vinovății.” Vi se va arunca acest adevăr în față și vă va durea mai mult decât toți anii de privațiuni pe care i-ați trăit alături de tatăl lor, al copiilor voștri.

Trezește-te draga mea și învață să-i spui NU atunci când urlă la tine, când ridică mâna, când te jignește.

SĂ NU MĂ STINGI !

Să nu mă bei,

chiar de ți-e sete…

amară sunt

ca fierea ce fierbe

în pelin,

să nu mă sorbi,

căci vinul meu

o să te-mbete,

iar fericirea ce ți-o dau

îți poate fi un chin.

Să nu mă stingi,

căci ard

în lumânare,

iar ceara ți-ar ucide darul

încă viu,

să nu-mi golești

fântâna

de zori aducătoare,

căci buzele-ți vor fierbe

ca jarul  din pustiu.

Să nu îmi furi lumina

ce mă împodobește,

îmbracă-mă-n săruturi

și-n desfătări,

căci ard…

nu mă lăsa să simt

cum ploaia

se topește

și zâmbetul cum

fuge

și se ascunde-n iad

fragment din cartea „Biserica sufletului meu ! Silvia Urlih 

Fricile din copilărie te urmăresc. Luptă cu ele, învinge-le ! - Silvia Urlih

Fricile din copilărie te urmăresc. Tarele copilăriei îți strivesc ființa, personalitatea. Vrei să fii o persoană și constați că devii pe zi ce trece persoana pe care o detești.
Luptă cu ele,cu fricile și angoasele copilăriei,învinge-le!

          Se spune că se  nasc generaţii din ce în ce mai bolnave. Se spune că alimentația nesănătoasă o îmbolnăvește. Așa este, dar mai este un motiv care îmbolnăvește trupul și mai ales sufletul : Copilăria. Mediul în care te naști și crești. Se nasc copii din ce în ce mai speriați, mai abandonați, mai neiubiți… uneori nedoriți. Se nasc și cresc înconjurați de frici, dezamăgire, frica zilei de mâine. Şi iar mă gândesc la mine, la cum am fost adusă pe lume, la cum am fost crescută și educată. Când merg pe firul evenimentelor şi mă întorc la paginile trecutului,mă surprind mereu cu o nouă pagină în mână . Mai descopăr câte o frică de care vreau și trebuie să scap.

Iubirea faţă de cele mai importante persoane ne ţine în viaţă. Avem pe cine să îmbrăţişăm la bine şi la rău. Ne simţim buni când ceilalţi au nevoie de noi și ne simţim rău când ceilalţi merg pe drumul lor. Se mai spune că, iubirea vindecă. Acesta este purul adevăr.

Femeile părăsite de bărbaţi ar putea spune că iubirea îmbolnăvește. Fiice părăsite de taţi ar putea spune că iubirea nu există. Copii crescuţi în violenţă şi agresiune ar putea spune că iubirea e periculoasă. Niciun pasaj biblic sau științific nu ne poate convinge că iubirea e miraculoasă, când fragmentele noastre de viaţă sunt pătate cu sânge. Eronat !

Ochii mei se umezesc şi inima mi se strânge de fiecare dată când mă gândesc la cât de greu am prins curaj în lume. Iubirea m-a înspăimântat şi bărbaţii nu m-au inspirat. Boala sufletească a mamei mele a fost şi boala mea. Suferinţa m-a inspirat o vreme şi lupta m-a motivat să fug de soarta părinţilor mei. Fuga nu m-a vindecat, pentru că am  întâlnit un bărbat, primul de fapt și unicul timp de zeci de ani, care a trăit în același mediu unde bătăile, cearta, urletele ”cureaua” erau la ordinea zilei. Lui i se părea normal să urle, să ridice mâna, să fie violent, mie la fel. De ce ? Pentru că așa am văzut fiecare dintre noi în familiile din care proveneam.

Am înghiţit suferinţa, lacrimile, ura şi resentimentele şi am sperat că într-o zi voi scăpa ca printr-un miracol de ele. Și într-o zi, miracolul s-a produs. Cum ?

Prin iubire și acceptare a ceea ce sunt, a ceea ce am fost.

Apoi m-am îmbolnăvit. Privind acum în urmă constat că a fost alegerea mea. Așa am crezut eu că evadez., că scap de frici. Bolile fizice sunt un semnal de alarmă care anunţă o rană interioară nevindecată. Eu cred că fiecare boală are un corespondent spiritual al fricii, care trebuie tratată nu doar aşa cum recomandă medicina alopată, ci și prin autocunoaștere. Dacă te doare gâtul înseamnă că refuzi să comunici ceea ce simţi cu adevărat. Dacă te îngraşi înseamnă că vrei să înghiţi răul care nu “trebuie”, dar nu-l poți exprima… de frică.

Toţi ne zbatem în apele tulburi ale trecutului nostru. Unii făţiş şi alţii pe ascuns.

Pe toţi ne doare ceva, undeva şi întotdeauna. Şi toţi încercăm să ne ascundem sub masca iubirii şi a generozităţii. Nu judeca şi înţelege orice. Şi cea pe care o invidiezi că ”este cineva” că ”are” ”ce bine arată” și ea suferă de dureri sufletești , de răceală, constipaţie, diverse alergii, dureri de spate, balonare, anorexie, depresie, gelozie. Și ea are traumele ei, doar că se luptă cu ele pentru a le depăși.

Boala te avertizează întotdeauna dacă ascunzi ceva. Şi într-un final te va demasca şi dobori. Şi cancerul s-ar traduce prin ură, judecata aspră şi răutate duşmănoasă la adresa ta sau al altora. Privește-te bine, analizează-te și ai să constați că nu ești chiar pur, curat, sfânt. Iartă-te și iartă-i ! Cine se iartă pe sine şi trecutul are şanse la viaţă. Ce terapie banală, nu-i aşa?  Ce simplu e să spui ! Să-i ierţi pe cei care ţi-au greşit nu-i chiar așa de mare practică spirituală. Nu este…. Dar este de fapt foarte greu să înveți să te ierți și să ierți.

Cine nu îşi reprimă latura întunecată sfârşeşte în chinuri. O tumoră benignă se poate transforma cu uşurinţă într-un cancer . O banală durere de ureche, te poate duce la surzire, pentru că nu vrei să mai auzi nimic. O simplă scădere a vederii, te poate duce aproape de  orbire, pentru că nu vrei să vezi, nu vrei să te vezi. O durere de picioare, se poate agrava pentru că refuzi să mergi mai departe… și tot așa….

Boala ne avertizează că trupul nostru nu mai poate trăi în stres şi teamă. Frica şi sentimentul că nu valorezi nimic atrage boala şi paralizează voinţa.

Ani de zile , medicamentele au fost cele mai bune prietene şi şi-au câştigat locul în poşeta mea . Au fost până am conștientizat că nu fac altceva decât să-mi otrăvească trupul. Am renunțat definitiv la ele. Nu am mai mers la un medic de 20 de ani. De ce ? Pentru că sunt sănătoasă.

După ce mi-am revenit ” miraculos”  am reuşit să fentez boala până acum. De atunci, din când în când sufăr doar de răceală, pe care o tratez tot cu indiferență sau cu o pastilă de paracetamol pe care o înghit pentru a-mi ajuta inconștientul să lupte .

Am trecut prin multe. M-am pedepsit pentru orice greșală săvârşită. Am suferit în tăcere şi am zâmbit în lume. Când iubirea de sine lipseşte, îndoiala, critica, judecata, comparaţia, teamă şi lipsa de încredere în sine îi iau locul.

Stau faţă în faţă cu mine, aproape zilnic. Şi mă întreb ce simt, ce nu diger şi de ce nu trec peste anumite evenimente din trecut, care, ca o fantomă, pândeşte să mă ducă înapoi la vechiul stil de viaţă.

Încă fug de iubirea pură. Frica încă nu s-a dizolvat de tot, dar lupt cu ea zi şi noapte. Nu vreau să mă întorc la femeia “puternică”, luptătoare şi independentă, dar plină de frici. Vreau și pot să fiu puternică iubindu-mă, iubind. Autonomia e sănătoasă. Dorinţa puternică de independentă în toate domeniile vieţii e periculoasă. Rişti să nu te întâlneşti cu cine ţi-ai propus. Şi poate fi iubirea sau bărbatul visurilor tale…

Rănile interioare nu ne permit să avem încredere în bărbaţi,în iubirea trupească. Puterea exemplului din familie , are o influenţă enormă în ceea ce urmează să trăim la maturitate. Nu prea uităm ce ne-a rănit. Şi fugim din calea acelor invitaţii care ne-ar putea redeschide rana. 

De prea multe ori, durerile sufleteşti ale mamelor noastre, devin durerile noastre. De prea multe ori o căsătorie eșuată ne ”obligă” la a ne opri în a ne mai dori un partener. ” la ce bun, pentru că oricum toți sunt la fel!?” Se poate să nu-ţi fi întâlnit jumătatea fiindcă nu crezi că meriţi o iubire ca-n basme.

Se poate să nu fi realizat prea multe în viaţă, fiindcă nu dai prea mulţi bani pe tine.Se poate să nu fi câştigat iubirea celor dragi, deoarece te comporţi prea urât cu tine. Se poate să te conduci pe un drum pe care n-ai îndrăznit să păşeşti până acum.

Când lupta se dă cu noi înşine, ne îndreptăm spre vindecare şi acceptare. De tine ai nevoie. Uită-te în oglindă: ce vezi? Imperfecţiuni? Stai acolo pană te vezi frumoasă. Vezi invidie? Stai acolo până ce scoţi din inima ta tot veninul adunat. Vestea bună este că, există vindecare prin iertare, credinţă şi speranţa în noi şi-n lume. Ți-o spun eu, care am trecut prin acestea.

Vreau să trăiesc şi să iubesc ! Vreau să-i iert pe cei care m-au rănit profund sau parţial ! Viața mea a fost și este o luptă continuă cu mine. Uneori obosesc. Obosesc, dar a doua zi o iau de la capăt. Și am puterea să reiau lupta, pentru că mi-am propus să fiu un om, o femeie puternică. Nu m-am născut așa. M-am modelat după bunul meu plac. Nu este ușor, dar nici imposibil nu este.

În fiecare zi, învăţ să mă iert pe mine şi să mă îmbrăţişez cu iubire pură. Cât de puţine ştim despre noi şi ce multe “ştim” despre lume ! Ce ușor ne este să  judecăm pe alții și ce greu să ne vedem pe noi ! Lasă lumea în voia ei ! Tu îți ești eroul principal. Tu și doar tu contezi în fața ta și a lumii. Du-te în lume cu tine!

Nu mai căuta soluţii în exterior, sau în scurtături care până la urmă te vor duce tot față în faţă cu tine. De ce fugi de singura persoană care poate face ceva pentru tine? Nu vezi că existenţa ta se duce pe apa sâmbetei? Dansezi pe sârmă în fiecare zi, nu te-ai săturat să îmbraci masca fericirii şi să ieşi în lume?

Gălăgia de afară omoară viaţa din tine. Gândurile nu fac altceva decât să te îndepărteze de tine. Caută soluţiile în tine. Chiar dacă întrebările și răspunsurile dor. Rămâi acolo. Plângi dacă e nevoie.

Scrie scrisori de iertare. Meditează. Iartă-ţi mama şi tatăl. Iartă-ți soțul, copilul... Iartă-l și pe cel mai înverșunat dușman declarat . Îmbrăţişează-te şi ţine-te în braţe. Eliberează-te de frică, vinovăţie, critică şi obiceiuri negative.

Gândeşte-te că de fiecare dată când condamni lumea, părinţii, iubitul, copilul sau prietena vanitoasă te ataci direct pe tine şi imaginea ta de sine. Fără să te stimezi şi fără să crezi în tine nu vei reţine iubire.

Acceptarea de sine este singura care produce stima şi iubirea de sine.

Lumea este aşa cum te vezi tu pe tine. “Lumea nu mişcă un deget fără consimţământul tău”, zicea cineva. Lumea te vede așa cum te vezi tu pe tine. Numai tu poţi schimba ce trăieşti.

Stresul, suferinţa, ura, sentimentul de vinovăţie şi lipsa de iubire ne îmbolnăvesc. Iubirea nu reuşeşte să se strecoare unde e prea multă judecată. Retrage-te cu tine! Învață să te rogi pentru tine și pentru cei din jurul tău. Spune rugăciuni simple, inventate de tine, dar spune-le din inimă, din suflet.

Nu mai eşti fetiţa care se juca în grădina din spatele casei fără să te intereseze nimic altceva. Rămâi blocată în evoluţia ta dacă nu faci ceva chiar acum.

Scrie-ţi viaţa! Vorbește cu Dumnezeu, povestește-I ce te frământă, ce te doare. Scrie-i o scrisoare și ai să rămâi mută de uimire când ai să recitești ceea ce i-ai scris. Eu așa am pornit autovindecarea, evoluția spirituală, iertarea prin iubire. I-am scris lui Dumnezeu. Apoi, tot ce i-am scris am publicat în carte. În felul acesta, spovedania a fost publică, pentru că și învinovățirile mele erau multe. Tu nu trebuie să publici o carte, dar învață să scrii, să te spovedești Lui, ca și cum ai fi la spovedania de Crăciun în fața unui duhovnic.

La ce renunţi înainte de a porni împreună cu tine în această călătorie a iubirii?  LA FRICI ! Cum ?  Făcând exact ceea ce te sperie mai tare. Ți-e frică de apă ? Învață să înoți. Ți-e frică de înălțime  ? Urcă-te în cel mai înalt loc și privește în jos. Ți-e frică de spații mici și întunecoase ? Înfruntă întunericul ! Ți-e frică de bărbați ? Privește-i în ochi și zâmbește-le. Ți-e frică de lume ? Ieși în lume și fă-ți cunoștințe, amici, amice.  Ți-e frică de boală ? Spune-ți că ești sănătoasă ! Și NU UITA : DE CE ȚI-E FRICĂ, NU SCAPI.

Renunţă la teamă, resentimente, sentimente de vinovăţie, tăcere, la critică, la judecată, la aşteptări infantile, lamentări, dezamăgiri, la obiceiul prost de a le face celorlalţi pe plac, la bârfe, lacrimi de suferinţă.

Scrie până te eliberezi, draga mea, plângi cât e nevoie !  Ia-te în brațe , urlă dacă e nevoie, îmbrăţişează-te cu iubire !

Îți doresc succes și te felicit pentru curajul tău de a porni într-o călătorie pe un drum încă necunoscut ție, dar care are inimă, speranţă şi credinţă! Vor urma multe alte călătorii importante în viaţa ta.

ȘTII CE-MI DORESC ?

Știi ce-mi doresc ?

să sparg oglinda

care mă privește,

să intru dincolo de cer

împărătesc,

să uit pentru o clipă

că anii

mi-s poveste

și să mă joc

cu joaca ,

să fiu din nou

copil ,

deși albesc.

Și-mi mai doresc ,

să scriu pe rana timpului

o rugăciune,

să desenez cu gândul

și-n cântec să doinesc,

să pot aprinde-n rugă

un foc

de iertăciune

și să mă-ntorc

în timp

copilul meu să-mi fiu,

să uit

că-mbătrânesc.

CE BINE MI-E !

Ce bine mi-e

când dorm

pe pătura de flori ,

când luna

mă sărută

cu raza-i la ureche ,

iar cerul

mă-nvelește

în plapuma-i de nori

și mă adoarme șoptindu-mi

cuvinte nepereche !

Ce bine mi-e

când steaua

îmi este felinar

și soarele-mi recită

balada miorița,

când muntele

îmi spune

că-mi dă stânca în dar,

să-mi fac din ea brățară ,

să îmi îmbrac ființa.

Ce bine mi-e

când pașii

mă poartă-n infinit

și îmi arată

că lumea nu se sfârșește-aici,

că voi ajunge acolo

de unde am venit,

dacă mă las furată de vis

și nu de frici.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” Silvia Urlih