Sămânța florilor de crin- Silvia Urlih

Mă pregătesc de meditație prin rugăciune.  Îngenunchez în fața lumânării albe. Vorbesc cu gândul , apoi mă conectez cu universul. Flacăra mă ajută, îmi luminează drumul.
Urc treptele spre locul de dincolo, știut doar de mine, locul unde de regulă mă rog și unde îl întâlnesc pe Iisus. Ajung în fața porții, dar parcă cineva îmi spune : ”Nu, draga mea, astăzi locul tău nu este aici. Aici vii doar când ești tu și cu tine , Silvia.” Nedumerită, merg mai departe.
Gândul mă trimite către Maria Magdalena. Dar și de aici sunt îndreptată către altă parte: ”Nu draga mea, astăzi nu trebuie să duci cuvântul Domnului printre pământeni, începând de astăzi ai o altă sarcină, mult mai grea, ești Preoteasa care va însămânța iubire  divină în inimile oamenilor”. Gândul meu deja este contrariat: ”s-o fi supărat Domnul pe mine ?” Dar nu-i nimic. Îmi iau spiritul și continui meditația. Acel cineva îmi spune că astăzi și probabil și în zilele următoare nu va trebui să mă rog Sfinților, ei au altă misiune .  Nu trebuie să-i deranjez. Mă rup de realitate. Lumina albă a lumânării mă călăuzește spre templu. În drum mă întâlnesc cu celelalte șase preotese. Mergem una în spatele celeilalte spre Marele Templu . În jur , lumina  iradiază culorile curcubeului. Urcăm treptele. Ajunse în fața altarului auzim o voce. E Zamolxe care ne spune :”Dragele mele, v-am chemat astăzi aici pentru a vă da tuturor o sarcină. Va trebui să coborâți la civilizația de sub pământ. Acolo va trebui să le spuneți supușilor voștri că vor trebui să iasă și să sădească în inima pământenilor sămânța florii de crin. Le veți sădi sămânța purității, a credinței, a iubirii , a înțelegerii și a iertării. În momentul în care supușii voștri vor sădi sămânța să le spună ”LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE. PACE ȘI LUMINĂ ÎN SUFLET”. Veți face lucrul acesta zilnic până pe data de 31 dec. 2012 la ora 24,00.
Am plecat de la templu fiecare în cele șapte tunele ale lumini. Am coborât în templul meu subteran. Supușii mă așteptau cu frunze de laur în mână. Erau puzderie. Nu vedeam capătul. Am ridicat mâinile și le-am transmis mesajul primit de la Zamolxe. În următoarele secunde nu a mai rămas în fața privirii mele decât un câmp imens cu flori albe . Spiritele au plecat pe pământ să sădească în inimile pământenilor iubire, iertare și credință. Credința în Divinitate. A urcat și spiritul meu. Au început, rând pe rând să mi se perinde prin față chipuri cunoscute; familie, prieteni, dușmani știuți și neștiuți. Tuturor le-am însămânțat în inimă roua purității din floarea de crin. Voi face lucrul acesta zilnic.

MI-S GÂND PE VÂNT
Mi-s gândul vântului,
mi-s eu
îngămădită-n gând,
mi-e sufletul fără de cheie din cartea mea
neterminată,
am rătăcit-o-n valuri albe de pământ,
o caut…
o voi afla când voi sfârși
cu a mea soartă.
Mi-s aer,
mi-s aerul din care mă hrănesc,
l-am așezat
pe tava-n carea-m pus și cheia,
m-am așezat la masă cu aerul
și povestesc,
îi spun,
îmi spun că dincolo de vânt,
de mine,
e scânteia.
Mi-s gânt pe vânt,
mi-s aer ,
mi-s pământ,
mi-s suflet încrustat pe cer,
mi-s ploaie,
îmi sunt cuvânt,
cuvânt din duhul sfânt,
îmi sunt în rădăcină,
trestia ce crește
din noroaie.

A CÂTA OARĂ ?!
A câta oară
ninge peste noi ,
a câta oară albul
ne-nvelește ?
prin vifore
și arșiță
și ploi,
floarea zăpezilor
la rădăcină ne-nflorește.
Să cearnă peste suflete
zăpezi,
peste zăpezi
să punem flori de crin,
să strângem florile zăpezilor
grămezi,
să ne rămână sufletul curat,
fără suspin.
Să ne îmbrace albul
din nămeți,
cu aripe de verde crud
din vară
și să ne pierdem
în dalbe dimineți
cu clipa albă
să ne îmbrăcăm…
a câta oară ?!

UNEORI VIAȚA DOARE
O pasăre venită
din zborul ei divin,
o aripă mi-a dăruit
și m-a-nvățat să zbor,
m-a sfătuit
cu glas dumnezeesc, blajin,
cum să cern norul
de piatra din izvor.
Vântul
m-a descuiat din ciobul de cristal,
m-a luat de braț
și m-a condus în vis
prin iarbă, flori și buruieni,
până la mal
și-apoi cu suflul inimii
destinul mi-a rescris.
Cu pasărea uimită
de viața-i trecătoare,
m-am întâlnit
în drumul meu fără lumină,
i-am spus că viața
uneori mă doare,
iar ea m-ambrățișat
cu aripa-i divină.
Din trupu-mi gol
m-a înflorit lăstar curat
și flori de crin mi-a aninat
pe palme,
cu zilele-mi rănite
pe aripe-am urcat
și-am tot urcat
uitând de gândul
care doarme.

AM ARUNCAT CU GÂNDUL SPINII
Pe trupul meu
îngălbenit de vreme,
astăzi a răsărit
un boboc de crin…
mi-a spus pe nume,
mi-a spus c-o să mă cheme
să aruncăm în mare
împreună
spin cu spin.
Am luat floarea de crin
ce a crescut pe mine
și am pornit să căutăm
o mare…
o mare peste care
nu se cern suspine
ci plouă…
plouă peste timp
cu soare.
Cu floarea mea de crin
ce mi-a crescut pe trup,
am înotat
în marea mea cu soare
și-am aruncat cu gândul
spinii ce s-au rupt
din crinul ce-a crescut
pe trupul meu
din mare.

SĂ MĂ HRĂNESC CU CRINUL
Am strâns
în talpa timpului meu
spini,
i-am scos,
i-am aranjat pe rafturi
cu migală,
m-am înțepat în ei,
dar am ajuns
la crini,
iar ei mă mângâie
și mă împodobesc de marea gală.
Masa
iar s-a gătit cu flori
înmiresmate,
le simt ,
simt
iar aroma lor cum mă pețește,
am aruncat toți spinii și
au rămas curate,
albite de culoare,
brodate-mpărătește.
Sub tălpi
simt azi covor de iasomie,
masa mi-a potrivit un scaun
lângă ea,
să stau
să-mi hodin trupul obosit de pribegie,
să mă hrănesc cu crinul
ce-n suflet
îmi ardea.
fragmnt din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih

---