Ce puțin îți trebuie om drag să fii fericit !- Silvia Urlih

Plouă… afară plouă iar. E ploaie  mocănească. Plouă cu flori de mai. Nici nu-mi vine să deschid pleoapele să privesc pe fereastră. Deși… deși de aici, de la masa la care scriu văd muntele, văd pădurea. Ce frumos respiră și inspiră ! Parcă ar arde mocnit și ar emana un fum gros. Inspiră mizerie, ură, invidie, inspiră gândurile…da, și pe ale mele le inspiră. Apoi, respiră. Ce minunat respiră ea, pădurea. Din inima ei ies nori lăptoși de curat, de puritate, de verdeață. Se ridică la cer cu puritatea ei. Simt. O simt cum îmi pătrunde în vene, în artere… o simt cum mă cheamă spre ea. Mă cheamă să îmi împădurească anii, să mi-i pună la păstrare pentru mai târziu, când nu voi mai avea puterea să-mi deschid pleoapele, când nu voi mai fi decât amintire.

Simțeam până mai adineauri că ploaia mă îndeamnă la singurătate, la visare, la a-mi retrăi amintirile. Dar… dar un ciripit de păsări mă trezește. De ce să mă însingurez, când natura, mama natură mă cheamă la ea, mă îmbrățișează și-mi strigă: ”TRĂIEȘTE ! ai pentru cine să trăiești ! trăiește draga mea pentru tine !” Are dreptate…da, are dreptate. Am trăit pentru alții, acum voi trăi doar pentru mine. Și ce dacă afară plouă ? Și ce dacă cerul este înnegurat ? Negura lui nu mi se adresează mie ! Cerul plânge și el bietul. S-o fi săturat de câte nedreptăți vede pe pământ, de câți oameni plâng. Unii își plâng singurătatea, alții neputința, alții neajunsurile, altora doar li se pare că sunt nefericiți.
 Nefericire…hhm… Nefericire. Și dacă le-aș spune că nimeni pe pământ nu poate fi nefericit ?Dacă le-aș spune că fericirea sau nefericirea ne-o croim noi, oamenii, prin gândurile noastre ? Oare m-ar crede cineva ? Dacă le-aș spune că suntem ceea ce gândim, că primim ceea ce ne dorim, m-ar înțelege cineva ? Poate că da, poate că nu.

Da… ploaia mă îndeamnă la visare… Dar o să mă îmbrac și o să ies afară, în ploaie. Mă îmbrac mai gros, îmi pun pantofi, deși am bătături, îmi iau umbrela și o să mă plimb prin ploaie. Ea mă va spăla de gânduri, de singurătate, de însingurare, de trecut, de amintiri. Mă va spăla, mă va primeni și voi fi iar ca nouă. Iar pădurea… pădurea mă va îmbrățișa cu crengile ei , mă va încărca de energie verde și voi fi fericită. Ce puțin îți trebuie om drag să fii fericit !

ÎMPĂDUREȘTE-MI ANII

Îmbracă-mă pădure

în verdele tău crud

respiră-mă,

sădește-mă,

fă-mă al tău lăstar,

trezește-mă

și spune-mi ,

învață-mă s-ascult

cum crește

rădăcina

pe verdele-ți altar .

Îmbracă-mă pădure,

fă-mă frunză-nflorită,

împădurește-mi anii

cu rădăcina ta,

dă-mi tu, pădure verde

iubirea aurită,

ce arde-n lumânare

pe un picior

de stea.

Îmbracă-mă pădure

cu sufletul

din tine,

dă-mă Dumnezeirii

să-I fiu

copil divin,

rupe cenușa-n șapte din trupu-mi

și din mine,

dezleagă-mă de lume,

dă-mi mâna

      și eu vin.      
fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih