Alerg cu timpul, înapoi în timp ! - Silvia Urlih

Ce bine-mi este ! Stau în pat. E foarte dimineață. De aici de unde sunt, fereastra îmi oferă o imagine de poveste. E iarnă….o iarnă blândă, caldă, cu zăpadă , ce-și trimite albul către mine. Nu-mi pot lua ochii din fereastră. Munte, pomi dezgoliți și foarte mult alb. Copacii, deși desfrunziți, stau mândri cu rădăcinile înfipte adânc în piatra muntelui. Trunchiul, drept, susține cu eleganță crengile care abia așteaptă să fie luate în brațe de soare și să se îmbrace cu primăvară.

Gândul nu-mi mai aparține. Aleargă. Aleargă în timp, cu timpul. Alerg cu timpul, înapoi în timp. Văd o tânără speriată, timidă, introvertită. Ca și mine acum, stă în pat și visează. Visează să fie o doamnă… o femeie puternică și plină de viață. Tristețile și dezamăgirile au făcut-o să se închidă în ea, să-și ascundă sentimentele undeva în străfundul sufletului ei. A căutat un cufăr mic și curat. L-a găsit și și-a ascuns acolo toate sentimentele. În locul lor și-a croit măști…multe măști. Pentru fiecare situație , câte una. Dar are multe dorințe….să-și ajute fiul să devină domn, să-și construiască o casă, să-și dezvolte afacerea, să-i facă fericiți pe cei din jurul ei. Pe ultimul loc… : să fie fericită, să fie iubită. De ce pe ultimul loc? pentru că ea, în fața ei, nu reprezintă nimic. Ea a fost învățată să se dedice celor dragi. La un moment dat și-a dat seama că de fapt este foarte importantă pentru ea. A reușit să-și îndeplinească tot ce și-a propus. Acum se gândește la ea. E târziu ? e devreme? are dreptul la o viață a ei, la fericirea ei? Cum va ajunge  la fericire ? Când o va găsi? Vor mai trece mulți ani ?Ce va trebui să facă pentru a o găsi? Poate că va trebui să se lase condusă de instinct. Dar ce-i acela instinct ? Crede că cel mai bine este să se lase în voința lui Dumnezeu. Știe El ce face. Știe El când și dacă va merita să-și îndeplinească acest vis :FERICIRE.

Tânăra se scoală, se scutură de gânduri și neîmpliniri, își pune doar o mască, aceea de femeie puternică și pornește pe cărările vieții. De ce cărări și nu doar cărare ? Pentru că nu de fiecare dată a ascultat de ”mesajele” trimise de Dumnezeu. Nu a ascultat de suflet ,ci de creier. A judecat cu mintea și nu cu sufletul.

Doamne… de câte ori a căzut…de câte ori a fost îngenuncheată de gândire. La un moment dat s-a trezit și s-a lăsat condusă doar de simțirea sufletului, de voința Dumnezeiască. De atunci a început să-i meargă bine…mult mai bine.

Tânăra de atunci , acum nu mai poartă nici o mască…le-a aruncat, una câte una pe cărările vieții, acolo unde s-a împiedicat de cioturile propriilor ei greșeli. A ajuns la concluzia că nici o mască nu-i poate ascunde trăirile sufletului, că nimeni , în afară de Dumnezeu nu o poate îndruma pe calea spre fericire, spre iubire, spre lumina divină.

Gata cu gândurile… mă scol, deschid fereastra și îndemn primăvară să mă îmbrace cu tinerețea ei !

Am privit o secundă cât o viață înapoi în timp. A fost o viață cât o zbatere de pleoapă. …Multe am învățat din acea clipire !Am fost premiantă în toți anii în care am fost elevul propriei mele vieți. Acum sunt profesor . Acum pot eu să predau lecțiile pe care mi le-a predat școala vieții. Nostim nu ???

RĂMÂNĂ SCRIS !

Pe nicovala timpului

să ne-nfrățim cu timpul,

ne fie clipa liberă pe nori,

să ne răsară gândurile-n gând cu anotimpul,

ne fie gândul veșnic lângă sori.

Pe orologiul timpului rămână scris,

c–am răsărit cu primăvara-n gând

și am trecut prin clipe ,iar timpul nu ne-a zis

că ne-am oprit cu clipa

în pământ.

Rămână încrustat pe-al timpului cadran

că am trăit secundele cu gândul,

că viața

n-a trecut în van

și n-a plecat în vânt cu vântul.

Pe nicovala timpului rămână veșnicia

trecerii noastre sub cer făr de păcat,

cu ceru-apoi să facem cununia,

când amintirea

va rămâne-n urmă

și când spre ”casă” am plecat.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih