Mă rog în biserica sufletului meu. Silvia Urlih

E aproape vară. E soare, dar dintr-o dată norii au furat soarele și l-au ascuns într-unul din buzunarele lor. Au scos apoi din sân fulgere, tunete și … câteva lacrimi. Se apropie furtuna. Pomii au început să plângă cu frunze abia înverzite . Plâng împovărați de gândurile noastre, de gândurile mele. Pășesc încet prin covorul de frunze. Gândurile lor îmi mângâie picioarele . Le simt prin tălpile sandalei. E liniște. Soarele se străduiește să  își arate blândețea. M-așez pe o bancă și privesc. Lumea aleargă dincolo de parc îngândurată, tristă, abătută. Mi-am ales o bancă mai aproape de soare. Ce bine mă simt în brațele lui ! Mi-aprind o țigară și-mi las mintea să se golească de gânduri. Nu mai vreau să aud decât liniștea și foșnetul crengilor.  Nu mai știu cât am stat, dar știu că am terminat de mult țigarea. Nici nu mi-am dat seama când m-am sculat de pe bancă , când am plecat din parc, dar mă văd în fața unei biserici. Trebuie să intru în ea. Mintea în continuare mi-e goală. Urc treptele, pășesc pragul și… rămân paralizată în cadrul uriașei uși. Simt cum un fior cald, dulce și plăcut mă îmbracă din creștetul capului până la tălpi. În biserică, puse cu grijă , două rânduri de bănci. În față, stânga și dreapta mea mă privesc din tablouri ,sfinți. Mulți sfinți. În fața băncilor mă așteaptă două statui. În stânga mea ,Fecioara Maria, în dreapta , Fiul Domnului, Iisus. Buimacă nu mai realizez unde sunt. O fi biserică ortodoxa sau catolică ? Merg spre o cămăruță unde se vând lumânări și-l rog pe bătrânel să-mi dea două . Toate sunt albe. Mă privește zâmbind și începe a-mi povesti, parcă înțelegându-mi nedumerirea.

”Această biserică, până acum patru ani a fost ortodoxă. De atunci am revendicat-o noi, catolicii. ”

”Eu sunt ortodoxă. Nu cred că are vreo importanță . Dumnezeu e unul, casa Domnului e oriunde te rogi.”

”Așa-i fata mea. Roagă-te oriunde simți că te atrage.”

Timidă, cu emoții în suflet mă îndrept spre mijlocul imensei biserici. Îngenunchez în fața statuii ce-L reprezintă pe Iisus. Nu-mi mai pot ține lacrimile încuiate în căușul ochilor. Curg în voie spălându-mi obrajii. Încep să vorbesc cu Iisus. El e prietenul meu. Cu El am învățat eu să vorbesc de foarte mulți ani. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit de la ultima noastră întâlnire. Îl rog să mă ierte dacă I-am greșit.

Privesc iar în jurul meu. Ce minunată îmbinare între picturi, statui și liniște. Ascult liniștea și las lacrimile să curgă. Poate că ele, lacrimile, mă aduc și mai aproape de El. Poate că ele, lacrimile ,mă vor spăla de negura gândurilor . Poate că ele, lacrimile vor spăla calea pentru a lăsa iubirea Lui, iubirea divină , să ajungă mai aproape , cât mai aproape de sufletul meu. Îl rog pe Fiul Domnului să nu mă părăsească. Îl rog să ne lumineze mințile, nouă, tuturor trecătorilor din lumea aceasta. Îl rog să ne lumineze calea spre El, spre iubirea Lui.

Cât timp am stat acolo, îngenunchiată sub privirea Lui ? Nu știu. Știu doar că pentru o perioadă, timpul a stat în loc. Auzeam doar liniștea pe care o emanau tablourile și statuile din biserică. Cu greu am reușit să mă desprind de locul unde eram îngenunchiată.

Am cumpărat două lumânări albe :una pentru cei vii, una pentru cei duși. Le-am aprins,pe rând. Una la vii, un la morți. Cu lumânarea albă în mână ,mintea  sau poate gândul a început să privească , multe nume : Alex, Eleonora , Liviu, Ioana, Ileana, Ioan, Dorina, Maria, Elisabeta, Eva, Sorina, Veronica…..Vedeam persoane știute sau neștiute. Numele lor le scriam cu gândul pe pomelnicul de sănătate. Dacă aș fi început să le scriu, nu mi-ar fi ajuns o coală. Dar Dumnezeu ne știe pe toți… iar eu știu că doar privindu-i pe cei dragi cu ochii minții este suficient pentru El.

I-am cerut ceva Domnului ? NU. Doar i-am mulțumit în numele tuturor : dușmani știuți și neștiuți, prieteni, rude, familie, oameni în general. L-am rugat apoi să ne învețe să-L iubim.

LUMINA VIE A IUBIRII FIE CU TINE !

ÎN BISERICA SUFLETULUI

În miez de stea

străbat pe aripi infinitul,

vântul m-a creionat

din humă și izvoare,

penița timpului mi-a scris

pe gânduri asfințitul,

cu tina ce mă cheamă

din ninsoare.

Călătoresc spre sufletu-mi

oceanele-n suspine

ca doi tăciuni

livizi din mine se adapă,

din depărtări ascunse

vin focuri să lumine

biserici în rugă

ce sufletu-mi dezgroapă.

Cerul mă vede …

din stâncă mă dezgheață,

pe umeri îmi presară

vii amintiri …

iar eu,

eu… m-am născut

din viața mea cu viață

rugându-mă-n biserica

sufletului meu.

Fragment din cartea „Biserica sufletului meu” - Silvia Urlih