”Hai înapoi acasă, copilul meu”- Silvia Urlih

Pentru a afla cine sunt, a trebuit să treacă mult timp în care să experimentez ce nu sunt. Sunt gândire sau simțire? Sunt ceea ce trec prin filtrul creierului, sau ceea ce simte sufletul ? Să fac ceea ce vrea mentalul, sau sufletul ? Grea alegere. Este o așa de mică distanță între cele două sentimente , aproape insesizabilă! Este însă atât de ușor să te lași în voia simțirii, simțire pe care ți-o transmite Dumnezeu!
               Eu nu exist, dar sunt. Sunt pentru că așa a vrut Dumnezeu să fiu. A fost oare decizia mea ? Mi-am ales eu locul și data nașterii ? Mi-am ales eu părinții ? Da, eu am ales, Dumnezeu a dispus. Mi-am pus de mii de ori aceste întrebări . Mi-am spus de mii de ori că sunt ceea ce vreau eu să fiu, ceea ce înțeleg eu de la Dumnezeu că vrea să fiu. Îmi doresc să fiu și… sunt. Locuiesc în ”casa ” mea, cu mine .

Mă văd mereu de undeva de lângă mine. Sunt eu și eu-l meu. Suntem amândouă, eu-copilul și eu-adultul. Facem o pereche minunată. Eu-copilul; naivă, credulă , timidă, sensibilă, cu lacrimi de fericire în privire . Eu-adultul; fermă, puternică, cu principii, cu griji, cu suferințe, cu doruri… multe doruri, cu lacrimi… multe lacrimi, cu păcate… multe păcate.

Uneori, ne luăm de mână și pornim pe aleea gândurilor împreună spre Iisus, Dumnezeu Fiul , prietenul nostru. Rătăcim un timp în grădina Lui. Culegem florile iertării, a umilinței, a îndurării. El ne așteaptă cu aripile brațelor larg deschise. Ne ia, ne mângâie, ne îmbărbătează. Apoi, cu vorbe duioase de îmbărbătare, ne trimite înapoi în ”casa” noastră curată și purificată. De fiecare dată când am un sentiment, mă întreb cine simte. De fiecare dată când vreau să fac ceva, mă întreb cine vrea. De fiecare dată când sunt tristă, mă întreb cine și de ce suferă. De fiecare dată mă întreb cine să fiu…; eu-copilul, sau eu-adultul.

Acum, când toamna vieții îmi oferă din bogățiile ei, știu că nu trebuie să renunț la copilul din mine. Știu că trebuie să nu-l sufoc cu gândurile unui adult scrobit, sobru. Știu că trebuie să învăț să îmbătrânesc frumos. Dar… ce este de fapt ”îmbătrânesc”? Eu, tu, noi, îmbătrânim ? Nu, noi doar căpătăm experiență. Lovindu-ne ani și ani de experiențe fericite sau nefericite, învățăm. Învățăm să fim copii întrupați în adolescent, în adult. Învățăm să fim oameni care nu vor să renunțe la copilul din suflet. Sufletul nu îmbătrânește. El doar ne poartă trupul spre plecarea în altă dimensiune, acolo unde divinitatea ne-a spus cu ani în urmă că trebuie să mai trăim o viață. Noi, eu,… eu mă joc în viața asta de-a viața. Noi, eu…  eu am primit misiunea , mi-am luat în serios noua viață, am trăit, trăiesc și voi trăi până când divinul îmi va spune :”Hai înapoi acasă, copilul meu”

MĂ JOC DE-A VIAȚA

În marea mea nimicnicie,

privesc în suflet,

la sufletu-mi copil…

mă-ntreb de-i bine…

poate așa-i să fie

închisă-n trupul lui,

să-i fiu

umil.

În micul univers creat de mine,

eu sunt

un bob de grâu

nefrământat,

un fir de praf

tocit de necuprinsa lume,

un aluat naiv

de timp uscat.

Cu sufletul ce uită să îmbătrânească,

mă joc de-a viața

în lumea-ntunecată,

fug de-ntuneric

spre casa

părintească,

să-mi fie adăpost,

în crucea luminată.

fragment din cartea „Biserica sufletului meu ” - Silvia Urlih