Mi-am pus la gânduri lacăt,
iar cheile le-am aruncat.
Mi-am lăsat sufletul să bântuie pe drumul înserării.
Se plimbă printre amintiri.
Răstoarnă imagini,
repictează tablouri,
reclădește castele,
reconstituie filme,
încearcă să unească piesele unui puzzle.
Privesc prin geamul vieții cu ochi din
cerul minții
și văd o femeie zgribulită în miez de
vară.
Stă singură, în gerul verii.
Cine ești ? o întreb
Sunt iubirea ! răspunde ea.
De ce m-ați lăsat să tremur în gerul verii
de afară ?!
De ce sunteți orbi
și nu vedeți că în locul meu
ați înscăunat regină pe ea,
minciuna ?
Vă mințiți și mințiți .
Nu vă judec,
nu vă cert,
nu cer nimic,
doar mă dăruiesc vouă.
Lăsați-mă în casa voastră.
Sunt
ca și sufletul din voi,
răul îl amestec
cu fărâme din trupul meu,
iar el,
devine iubire.
Nu ucideți iubirea din voi !
Silvia Urlih 24.08.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu